Deşertul corupţiei şi fata morgana… Justiţia

 Şi în momentul de faţă, deşi actualul cadru legislativ oferă suficiente instrumente juridice pentru desfăşurarea unei lupte eficiente împotriva corupţiei, aceasta continuă să reprezinte cel mai pericolos fenomen antisocial ce „macină” democraţia românească. Iar proliferarea fără precedent a corupţiei a ajuns să aibă dimensiunile unei reale agresiuni împotriva însăşi bazelor statului de drept şi a instituţiilor acestuia.

Este adevărat că atribuţiile Ministerului Justiţiei în raport cu instanţele judecătoreşti sunt de ordin exclusiv organizatoric şi administrativ. Judecătorii au devenit, în fine, stăpâni pe soluţiile lor; ei singuri hotărăsc dacă persoanele trimise în judecată sunt sau nu vinovate, după cum ei singuri cântăresc pedepsele ce vor fi aplicate infractorilor. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că cine-mparte dreptate, parte îşi face! Căci profesia de judecător este ceva aparte, este o profesie cu specificul şi responsabilitatea sa. Iată motivul pentru care Ministerul Justiţiei nu trebuie să ignore rolul de instanţă de judecată al Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Şi nici prevederile art.52 alin.3 din Constituţie, potrivit cărora „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Poate astfel se şi explică de ce, de atât amar de vreme, Ministerul Justiţiei a ajuns să fie privit ca o veritabilă oază de corupţie. Şi, indiferent de coloratura politică a celor aflaţi la guvernare, respectivul minister, în loc să fie „motorul” reformei şi integrării noastre europene, a fost mereu considerat, pe bună dreptate, „codaşul” plutonului.

În toate, dar în absolut toate rapoartele de activitate prezentate opiniei publice şi forurilor internaţionale de către Ministerul Justiţiei, în puseuri de sinceritate de-a dreptul inexplicabile, s-a recunoscut cu seninătate existenţa marii corupţii. Dar, cel puţin până acum, factorii principali de decizie s-au mulţumit întotdeauna doar să constate ceea ce se întâmplă, fără a face însă nimic, ca şi cum de remedierea acestor probleme ar trebui să se ocupe alţii.

Principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei în cadrul ministerului au fost considerate, cel puţin în rapoartele oficiale, „lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, judecătorii şi procurorii fiind confruntaţi cu un număr foarte mare de dosare în care prevederile mai multor legi se contrazic între ele”; „deficienţele din activitatea unor magistraţi” şi „acordarea inamovibilităţii şi stabilităţii unor judecători şi procurori cu experienţă redusă”.

De asemenea, la acelaşi capitol al factorilor generatori de corupţie se încadrează şi „tratarea necorespunzătoare a justiţiabililor în sălile de judecată sau cabinetele procurorilor”; „accesul neîngrădit în toate spaţiile instanţelor şi discuţiile necontrolate, purtate pe holurile instanţelor”.

Cam acestea ar fi, „în mare”, zonele de vulnerabilitate la corupţie autoidentificate de către cei care încasează un salariu tocmai pentru aşa ceva. Nimic de zis, ar fi şi acestea „mici oaze” de corupţie.

Numai că se uită prea lesne că sunt deja zeci de cazuri de magistraţi cercetaţi nu numai pentru deja banala luare de mită, dar şi călăuzire în scopul trecerii frauduloase a frontierei sau trafic de carne vie, nemailipsind decât proxenetismul sau pedofilia pentru ca tacâmul infracţional să fie complet. Iar în toată această avalanşă de scandaluri de corupţie în care sunt implicaţi în ultimul timp magistraţii români, nu putem pur şi simplu să ne mulţumim cu trimiterea în judecată, pe bandă rulantă, a noi şi noi magistraţi.

Fiindcă, ca şi în cazul adolescenţilor, se pare că la noi, şi magistraţii ar cam trebui feriţi de anturajul păgubos pe care îl frecventează. Iar acesta a fost rolul sutelor de ofiţeri S.I.P.A., ce împânzeau mai mult de jumătate din organigrama Ministerului Justiţiei. Numai că activitatea acestora fiind sublimă, dar lipsind cu desăvârşire, la propunerea ministrului Justiţiei, Guvernul a desfiinţat Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie, cu motivarea că există suspiciuni că misteriosul serviciu secret al Justiţiei urmăreşte magistraţii. Asta în timp ce, într-un alt minister-cheie, cum este cel al Administraţiei şi Internelor, lucrurile s-au urnit. S-a înfiinţat o nouă Direcţie specializată în „sabotarea” corupţilor din propria ogradă, au fost aduşi oameni care şi-au dovedit profesionalismul. Poate că n-ar fi tocmai rău ca şi la Justiţie să fie preluat acest model şi ca apaticul S.I.P.A. să fie scos, în sfârşit, din letargie.

Este S.I.P.A. într‑o ureche?

„Este important ca sistemul judecătoresc să devină o realitate!” Este declaraţia de‑a dreptul terifiantă a premierului Năstase după zdrobitorul „succes” înregistrat cu ocazia prezentării raportului U.E. privind ţara noastră. Cu aceeaşi seninătate demnă de o cauză mai bună cu care până nu demult îşi îndemna opozanţii să‑i ia ouăle la numărat, primul ministru recunoaşte practic că la noi reforma Justiţiei nu este decât o simplă fantasmagorie. Că au dreptate forurile internaţionale şi opinia publică românească atunci când cer cu insistenţă garantarea independenţei Justiţiei. Dar, mai ceva decât în poveştile cu „Cănuţă om sucit”, acum „primadonele” din corul nemulţumiţilor sunt reprezentate tocmai de vocile iritate ale lui Adrian Năstase şi Rodica Stănoiu. Adică tocmai oamenii care, totuşi, sunt în „miezul” problemei.

Este absurd să‑i cerem ministrului Justiţiei să renoveze toate tribunalele din ţară, să angajeze suficienţi magistraţi capabili şi să stârpească corupţia din propria ogradă când, în toată ţara, lucrurile merg aşa cum merg. Însă a da nişte minime lămuriri în ceea ce priveşte „giratul” Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie ar putea şi domnia sa. Mai ales că, peste un an de zile, Partidul Democrat a atras atenţia insistent şi în nenumărate rânduri asupra pericolului naţional reprezentat de acest temut S.I.P.A. Am prezentat, în premieră, date conform cărora mai mult de jumătate din Organigrama Ministerului Justiţiei este încărcată cu membrii S.I.P.A. Am cerut public bugetul alocat acestui serviciu şi regulamentul după care el funcţionează. Atât cât poate fi dat publicităţii, bineînţeles. Dar ministrul Justiţiei a tăcut mâlc, întărind astfel informaţiile cum că nici domnia sa nu prea ar avea habar cu ce se mănâncă acest S.I.P.A, pe lângă care rivalele S.R.I., S.I.E., şi S.P.P. par nişte modele de transparenţă. Mai mult, mass‑media afirmă că d‑na Stănoiu este filată zi şi noapte de proprii angajaţi, „şefa” nefiind decât o banală „victimă” a foştilor ofiţeri din fosta Direcţie I a Securităţii, ce conduc acum S.I.P.A. Din nou, toţi cei implicaţi în aceste dezvăluiri au tăcut. Şi, deodată, după ce s‑a jucat de‑a „Omul Fantomas” atâţia ani, un anume general cu nume predestinat serviciilor secrete îşi dă demisia de la conducerea S.I.P.A. şi acceptă să pozeze surâzător, ca vedetele de cinema. Dezvăluirile privind afacerile fabuloase şi cu iz de corupţie învârtite de apropiaţii şi rudele generalului Ureche curg ca pe bandă rulantă. Ca şi acelea privind apartenenţa sa la fosta poliţie politică, la metodele actuale de şantajare a magistraţilor incomozi. La „protecţia” acordată unor clanuri mafiote. La nepăsarea cu care sunt tratate nu doar scăpările de transparenţă ale societăţii civile, dar şi cele făcute oficial de Parlament.

Înalţii oficiali europeni se declară îngroziţi de existenţa unui serviciu secret ce se ocupa strict cu ascultarea telefoanelor magistraţilor şi ne taie macaroana unei integrări apropiate, principalul motiv fiind tocmai corupţia din justiţie. Iar în tot acest timp, Rodica Stănoiu se arată doar preocupată de hârjoana adolescentină avută cu ministrul de Interne. Nu suntem naivi să credem că S.I.P.A. este într‑o singură ureche şi, gata, odată cu demisia misteriosului general totul a intrat în normal. Scandalul este prea mare pentru ca să mai fie considerat ca o spălare a rufelor murdare în marea familie pesedistă. Iată de ce cerem ministrului Justiţiei cel puţin să‑şi asume public responsabilitatea pentru activitatea S.I.P.A., dacă nu poate da alte lămuriri în această privinţă. Să dea asigurări că nu este şantajat de proprii angajaţi şi că poate astfel acţiona pentru accelerarea reformei sistemului judecătoresc, solicitare expresă şi deja ultima din partea Uniunii Europene. Iar dacă d‑na Stănoiu refuză şi de această dată fie şi măcar să pronunţe iniţialele S.I.P.A., este clar că şi tăcerea este un răspuns. Şi atunci, dacă recunoaşte implicit că este practic la mâna ofiţerilor S.I.P.A., ar face bine să‑i facă o bucurie şefului său pe linie de partid şi să se prindă în hora demisiilor cu care Adrian Năstase încearcă să arunce praf în ochii comunităţii internaţionale. Deci, în calitate de ministru al Justiţiei, giraţi sau nu activitatea S.I.P.A şi a „urechiuşelor” rămase încă acolo? "

(Curentul – 18 noiembrie 2003)