miercuri, 10 iulie 2013

"Odiseea" răspunderii ministeriale - Partea a IV-a: Răspunderea penală a membrilor Guvernului

În ceea ce priveşte răspunderea membrilor Guvernului, Constituţia revizuită în anul 2003 statuează în art.109: „Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate” (alin.1); „Numai Camera Deputaţilor, Senatului şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin.2); „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială” (alin.3). O atare lege a fost adoptată abia în 1999, după ce a fost „moşită” vreo 8 ani. Este vorba de Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată de două ori, ultima oară în 2007. Intră sub incidenţa acestei legi, se precizează în art.7, faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
Clarificarea de principiu a răspunderii pe care o poartă miniştrii se impune de la sine, căci, să nu uităm, ministrul nu este decât un slujbaş al poporului, lipsit de privilegii. Asta în teorie, fiindcă în practică lucrurile stau un pic altfel, şi miniştrii continuă să-şi închipuie – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. Numai că legea fundamentală a ţării stabileşte în seama miniştrilor trei rânduri de răspunderi precis delimitate.
Prima dintre acestea este cea politică şi ea se materializează în întrebările şi interpelările ce le pot fi adresate în Parlament şi, în aceeaşi zonă, se înscrie şi faimoasa moţiune de cenzură cu care cât de cât am început să ne familiarizăm. Există apoi răspunderea civilă pentru daunele aduse cetăţenilor prin acte sau fapte contrare legilor în vigoare. În acest context, cetăţenii pot face uz de instituţia contenciosului administrativ. Am lăsat anume la urmă veritabilul măr al discordiei: răspunderea penală.
Argumentul că toate infracţiunile ce ar putea fi săvârşite de un ministru se găsesc în Codul penal şi că ar întruni elementele constitutive ale abuzului în serviciu constituie o nepermisă şi condamnabilă simplificare. Este clar că ministrul răspunde, ca orice cetăţean al României, de orice faptă incriminată în legea penală. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite.
Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
Potrivit art.8 din legea menţionată: „Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 12 ani următoarele faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor: a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă, ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean; b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului” (alin.1). „Constituie, de asemenea, infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani următoarele fapte săvârşite de către un membru al Guvernului: a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale acestora… informaţiile şi documentele cerute de acestea în cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art.111 alin.1 din Constituţia României, republicată; b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului” (alin.2). „Tentativa faptelor prevăzute la alin.1 se pedepseşte” (alin.3).
Potrivit art.9 din aceeaşi lege: „În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele prevăzute la art.8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni”.
Aşadar, ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal. Şi asta pentru că, potrivit Constituţiei, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegii nu pot fi îngăduite. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Legea responsabilităţii ministeriale nu face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În concluzie, legea specială (cea privind responsabilitatea ministerială) are menirea de a incrimina acele fapte penale ce pot fi săvârşite numai şi numai de un ministru în exerciţiul funcţiei sale. Pentru celelalte infracţiuni ce ar putea fi comise de un ministru în afara exerciţiului funcţiei sale, într-adevăr, este suficientă recurgerea la legea penală şi instanţele ordinare.

vineri, 5 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a III-a: Răspunderea ministerială, un bluf juridic


Inevitabilul s-a produs. Săptămâna trecută, după îndelungi aşteptări, după atâtea şi atâtea promisiuni că răspunderea ministerială va deveni o realitate şi în România postdecembristă, după ce reprezentanţii societăţii civile au obosit făcând apelul pentru promovarea unei asemenea legi, „minunea” a avut loc. Numai că Legea privind responsabilitatea ministerială, supusă deunăzi discuţiilor Senatului, s-a dovedit a fi un „bluf juridic” de proporţii înspăimântătoare. O păcăleală fără nici o perdea. Praf aruncat în ochii juriştilor, ai sindicatelor, ai tuturor românilor care mai credeau încă în supremaţia legii fundamentale. Dar, degeaba spune Constituţia, dacă o amnezie cruntă i-a lovit pe iniţiatori, tocmai când să ceară legiferarea acestei necesare responsabilităţi.
Astfel că, neputincioşi şi aflaţi într-o gravă criză de imagine, s-au mulţumit să copieze conştiincios principiile, nu însă şi prescripţiile constituţionale, să-i pună titlul de Lege privind responsabilitatea ministerială şi să-şi frece liniştit mâinile că au mai scăpat de o belea, reuşind astfel să raporteze depăşirea planului legislativ.
Potrivit strămoşescului principiu „unde dai şi unde crapă” s-a cerut răspunderea ministerială şi ne-am ales cu imunitate ministerială.
„Nimeni nu este mai presus de lege”, zice Constituţia, nici şeful statului, nici Parlamentul, nici poliţistul, nici muncitorul, nici chiar miniştrii, iar dacă Preşedintele României este obligat să jure să respecte Constituţia şi legile ţării, pentru cetăţeanul de rând, iar citez, „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei legii şi a legilor este obligatorie”.
Ei, bine, exact aceleaşi prevederi, exact această însuşire de principii constituţionale este reprodusă întocmai în legea recent votată.
Numai că, în bunul său obicei, iniţiatorul, domnul ministru al justiţiei, uită şi de această dată obligaţia ce are impusă în alineatul final al aceluiaşi text al legii fundamentale. Citez: „Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”. Or, în proiectul domnului ministru nici vorbă de aşa ceva. Se pedalează în neştire pe răspunderea politică, uitându-se cu desăvârşire de cazurile de răspundere şi de pedepsele aplicabile membrilor Guvernului, într-un cuvânt, de responsabilitatea ministerială.
Permiteţi-mi, rogu-vă, să vă prezint comparativ prevederile concise ale Legii responsabilităţii ministeriale din 2 mai anul de graţie 1879, deci vechi de peste 120 de ani.
Art.1. - Toate dispoziţiunile legilor penale ordinare, relative la infracţiunile comise atât de funcţionarii publici în exerciţiul funcţiunilor lor, cât şi de particulari se aplică şi miniştrilor”. Atât şi nimic mai mult.
Art.2. - Afară de cazurile care intră în prevederile art. 1 se va pedepsi cu detenţiune prevăzută la codicele penal şi cu interdicţiune de până la 3 ani la maxim toată viaţa de a ocupa funcţiuni publice, ministrul:
a) care a semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres al Constituţiei;
b) care prin violenţă sau fraudă ar împiedica sau ar încerca să împiedice liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, chiar şi în cazul când, în asemenea fapte, ar fi obţinut aprobarea ulterioară a corpurilor legiuitoare”.
Art.3. - Se va pedepsi cu interdicţiunile de până la 3 ani sau până la maxim toată viaţa de a mai ocupa funcţii publice, ministrul care:
a) va fi semnat sau contrasemnat decrete sau va fi luat dispoziţiuni care violează un text expres sau a unei legi existente;
b) cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgeşte reprezentaţiunea naţională asupra situaţiei afacerilor statului.”
„Art. 4. - Ministrul care, cu rea-credinţă, va fi cauzat o daună statului sau îl va fi expus la daune către particulari, va fi răspunzător civil către stat şi se va judeca conform dreptului român”.
Art.5. - Membrii unui cabinet sunt solidari răspunzători înaintea dispoziţiunilor penale ale acestei legi, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru acelea cărora le-au dat o susţinere intenţionat”.
Art.6. - Este complice al ministrului dat în judecată şi se pedepseşte, conform principiilor statornicite pentru complicitate în Codicele penal, funcţionarul care va fi executat ordinele sau orice dispoziţiuni al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a cărui ilegalitate era evidentă”.
Iată, domnilor şi stimaţi colegi, în ce constă reala responsabilitate ministerială, iată ce au cerut sindicatele, iată ce am aşteptat cu toţii de la această mult clamată lege.
Luat la refec de liderii sindicali, „inventivul” iniţiator a şi lansat o nouă găselniţă. Citez: „Legea este, într-adevăr, proastă, deci să o promulge Preşedintele, că în maximul 30 de zile prezint eu Parlamentului completările necesare”.
Domnule ministru,
De ce a trebuit să urmăm această procedură total zăpăcificantă... acum, când nu prea este timp să ne jucăm de-a faţa ascunselea?
Îl întreb pe domnul ministru. Nu crede că ar fi mai productiv să eliminăm din textul citit al vechii legi arhaismele vremii şi să o reiterăm ca nouă? Până una-alta, nu termin această declaraţie politică mai înainte de a-i invita pe stimaţii colegi senatori din Senatul României să adere la iniţiativa mea de sesizare, în vederea constatării neconstituţionalităţii acestei legi, înainte de promulgarea ei, urmată imediat de un proiect de lege care poate fi discutat în maxim o şedinţă a Senatului, pentru a avea, într-adevăr, o lege a răspunderii ministeriale”.
(Monitorul Oficial nr. 72 din 11 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

joi, 4 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea a II-a: Primul proiect al legii răspunderii ministeriale


Domnule preşedinte,
Stimaţi colegi,
Au mai fost multe discuţii pe Legea răspunderii ministeriale, eu mi-am început critica încă după primele alegeri a unui asemenea proiect de lege.
Eu o să vă propun în final să returnăm acest proiect legislativ, pentru a fi întocmit aşa cum se cuvine, potrivit Constituţiei României.
Există un text din Constituţia României, art. 16 alin.2, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Probabil că au fost unii care au crezut că miniştrii sunt mai presus de lege. De aceea, legiuitorul constituant se grăbeşte în art. 109 să prevadă, şi daţi-mi voie să citez, răspunderea membrilor Guvernului:
„Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia (alin. 1).
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” (alin. 2).
Aşa este. Iar proiectul reproduce cuvânt cu cuvânt textul constituţional, şi este bine.
Dar textul constituţional mai are un mic adaos.
Articolul 109 alineat 3:
„Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”.
Păi legea asta ce face? Îmi povesteşte mie că, dacă ministrul săvârşeşte un viol, vezi Doamne, să fie viol ministerial, să am grijă. Eroare! Ministrul răspunde ca orice cetăţean al României de orice faptă înscrisă în Codul penal. Scurt. Nu era nevoie să-mi facă mie trimiterea la Codul penal. Altceva avem nevoie în Legea răspunderii ministeriale. Aveam nevoie să fie incriminate nişte fapte care nu pot fi comise decât de un ministru, pe care cetăţeanul de rând nu le poate face fiindcă nu este ministru. Iar aceste fapte erau expres incriminate în Legea din 1879. De pildă, în legătură cu exprimarea votului, împiedicarea cetăţeanului să-şi exprime votul, ce ministru avea îndatorirea să emită până la data aceasta cărţi de alegător şi nu a făcut-o, acela răspunde, tocmai în calitatea sa de ministru.
Deci, această lege, dacă vreţi să o votăm astăzi, o votăm pe loc, eu o votez de la un capăt la altul, dar nu spune nimic. Votăm textul constituţional, noi nu aducem nimic nou astăzi, noi instituim astăzi ceva nepermis, instituim „imunitatea ministerială”!
Domnilor, eu spun să luăm în discuţie proiectul, chiar dacă au trecut 9 ani... Este adevărat, Constituţia obligă ca legea să apară în 6 luni. Nu a apărut, dar la 9 ani mai daţi două săptămâni, să fie refăcut aşa cum trebuie acest proiect de act normativ.
Mulţumesc.
(Monitorul Oficial nr. 69 din 5 mai 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

miercuri, 3 iulie 2013

„Odiseea” răspunderii ministeriale - Partea I: Legea responsabilităţii ministeriale


"Responsabilitatea ministerială este considerată, încă din secolul trecut, una din bazele sistemului nostru constituţional. O întâlnim, mai întâi în Regulamentul organic (1831), în Proclamaţia din martie 1848 a Partidei naţionale din Moldova şi Muntenia şi în Proiectul de Constituţie a Principatelor Unite ale României din 1859. Principiul responsabilităţii ministeriale mai este, apoi, proclamat de Constituţia din 1866, ca şi de Constituţia din 1923, care mai stabileşte că „Legea responsabilităţii ministeriale determină cazurile de răspundere şi pedepsele miniştrilor”, fiind evident că acest text s-a pus de acord cu prevederile Legii responsabilităţii ministeriale din 1879, care cuprinde infracţiunile speciale grupate în „crime” şi „delicte”, precum şi pedepsele ce se aplică după gravitatea lor. Constituţia adoptată în noiembrie 1991 cuprinde, şi ea, un alineat potrivit căruia „cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate (subl. ns.) printr-o lege privind respon­sabilitatea ministerială”.
Cum suntem siguri că se va „inter­preta”, ca de obicei, că este vorba de o banală „deficienţă de redactare”, nu ne mai obosim să demonstrăm că şi actuala Constituţie face trimitere la aceeaşi Lege asupra responsa­bilităţii ministeriale din 1879, în vigoare şi înainte, şi după 23 decembrie 1989... Aşa stând lucrurile, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se întâmplă cu faimoasa răspundere ministerială, în absenţa legii cu pricina? Este, oare „vidul legislativ” apt să creeze un soi de imunitate ministerială? Altfel spus, în absenţa acestei legi, poate sau nu fi tras la răspundere penală un membru al guvernului?
Se fac auzite în această privinţă două opinii: una potrivit căreia miniştrii nu pot fi traşi la răspundere penală în lipsa acestei legi, indiferent de exerciţiul funcţiei; cealaltă opinie – la care ne raliem – este că ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare, în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal.
Potrivit Constituţiei, la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau a preşedintelui ţării, poate fi declanşată urmărirea penală pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Rezultă deci, per a contrario, că cele săvârşite în afara funcţiei urmează, fără nici o excepţie, procedura dreptului comun. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit aceleaşi Constituţii, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de privilegiu nu poate fi îngăduit. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Altfel spus – cum limpede se exprimă Proiectul de Constituţie din 1859 – „pentru delictele şi crimele care nu derivă din aceste funcţiuni, ca şi în procesele civile, ei vor fi judecaţi după legile şi formele după care se judecă toţi românii”.
În ce priveşte răspunderea penală a miniştrilor pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, există însă în Constituţie un alineat potrivit căruia infracţiunile de care se fac vinovaţi aceştia şi sancţiunile aplicabile trebuie să facă obiectul unei legi organice. Au trecut doi ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi legea la care se referă nu a fost încă adoptată, motiv pentru care miniştrii sunt convinşi – cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra muritorilor de rând. De fapt Legea responsabilităţii ministeriale nu ar face decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În ce anume ar consta aceste infracţiuni specifice? Răspunsul îl aflăm în legislaţia românească dinaintea primului război mondial şi anume în LEGEA ASUPRA RESPONSABILITĂŢII MINISTERIALE din 1879 care, aşa cum spuneam nu a fost abrogată de nici una din constituţiile elaborate sub dictatura comunistă – cea din 1948, cea din 1952 (modificată de 10 ori), cea din 1965 (modificată de 4 ori) – şi care nu stabilesc nici o răspundere ministerială, nici legală (penală şi civilă) şi nici politică (sau extralegală). Iată câteva din faptele care, în afara privaţiunii de libertate, atrăgeau şi interdicţia de a mai ocupa funcţii publice: semnarea de dispoziţiuni prin care se violează un text expres al Constituţiei; împiedicarea sau numai încercarea de a împiedica prin violenţă sau prin fraudă liberul şi sincerul exerciţiu al dreptului de vot al cetăţenilor; amăgirea cu rea-credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării, a Reprezentanţei naţionale, privitor la situaţia afacerilor Statului; trimiterea în dezbaterea Parlamentului a unui proiect de lege anticonstituţional sau ilegal. Este limpede că asemenea infracţiuni nu-şi pot găsi locul în Codul penal şi tocmai de aceea este necesară o lege specială în această materie.
În concluzie, chiar dacă legea responsabilităţii ministe­riale va fi tergiversată o vreme, răspunderea penală a miniştrilor se cere a fi riguros pusă în discuţie şi soluţionată conform legilor existente, sub nici un motiv neputând fi arbitrar creată o aşa-zisă imunitate ministerială."
(Cronica Română – 16 iunie 1994)

marți, 2 iulie 2013

DESEN CU VORBE


DESEN CU VORBE

 

Mâna ta
Cu care ştii să torci
Prin mângâiere visul
E mâna ta
Cu care deschizi uşa
Acasă când te întorci. 

Mâna ta
Cu care coseşti seara
Doar răsuflarea-mi caldă
E mâna ta
Cu care închizi fereastra
Ca noaptea să nu vadă 

Mâna ta
Cu palme-nfierbântate
Cu care mângâi Noaptea
E mâna ta
Cu care-mi legeni visul
Când te aşezi aproape.

vineri, 28 iunie 2013

IMPERATIV


IMPERATIV

 

La orice pas făcut îţi pare
Că alte chipuri întâlneşti
Dar de-l priveşti pe fiecare
Un ins străin cu greu găseşti…
 

Sunt oameni toţi, dar mai ales
Minuni ale naturii vii
Dintr-o poveste cu-nţeles
Născând dureri ori bucurii…
 

Căci deopotrivă îi frământă
Acelaşi dor nestins de viaţă
Muncesc cu sârg, dansează, cântă
Şi unii de la alţii-nvaţă
 

Iubeşte-i deci şi nu uita
Când armonie vrei să sameni
Să fii uman, trăind aşa…
Şi nu neom, urât de oameni!

joi, 27 iunie 2013

Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie




"S-a crezut multă vreme în puterea nelimitată a legilor şi a reformelor politice. S-a crezut că este de ajuns să se voteze o Constituţie, ca o ţară să devină un stat constituţional şi să apară moravuri constituţionale. Experienţa aceasta s-a dovedit însă dezastruoasă".
(Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii)

Imunitatea parlamentară este, în esenţă, o cauză care înlătură incidenţa legii penale. Ea este acordată deputaţilor şi senatorilor şi poartă asupra acelor fapte ilicite ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor, în cursul îndeplinirii mandatului. Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Reamintesc că, potrivit art.71 alin.2 din Constituţie, Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Textul ne arată că imunitatea se aplică membrilor ambelor Camere fără distincţiune, deci şi miniştrilor care sunt membri ai uneia dintre Camere.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni, deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească. Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm, i-o lăsăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din legea fundamentală tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.
În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Potrivit art.72 alin.2: Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Acest articol nu face decât să reglementeze „inviolabilitatea parlamentară” care se referă numai la fapte străine exercitării mandatului. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.
Şi atunci stau şi mă întreb, cum de pot înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei legii penale? Inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.72 alin.3: În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Este deci limpede că inviolabilitatea la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţia României nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără încuviinţarea Camerei de care aparţine.

marți, 25 iunie 2013

DILEMĂ ŞI LUMINĂ

 

DILEMĂ ŞI LUMINĂ

 

Nu ştiu de ce, uneori,
Sunt trist…
De parcă o aripă a sufletului
Mi s-a frânt ori s-a topit
În nefiinţă, - pe rugul viu…
Asemeni unui strigăt
Neauzit… nici în pustiu…
Decât de suferinţă!!
Dar, o pasăre gigantă,
Mai albă, mai fină
De cum e spuma mării,
Câmpului vieţii dând roată
Şi glas depărtării
De undeva, de sus
Aproape în şoaptă
Şi în treacăt, într-o zi,
Mi-a spus:
„Luptă, fii tare
Şi uită orice clipă amară,
Iubindu-i pe oameni
Aşa cum se cuvine
Iar eu sunt SPERANŢA
Sădită în tine.”

luni, 24 iunie 2013

Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…

 
Cei vechi ne-au zugrăvit Justiţia ca pe regina virtuţilor. I-au pus pe cap o coroană, pentru a ne da să înţelegem maiestatea şi gloria ce o însoţesc. I-au dat în mână un sceptru, pentru a ne arăta puterea ei absolută. I-au pus pe ochi o bandă, pentru a sugera imparţialitatea faţă de înfăţoşarea persoanelor în sentinţele pe care le dă. Ea nu trebuie să vadă nici prieteni, nici duşmani, nici bogaţi, nici săraci, nici mari, nici mici, decât dreptatea cauzei. I-au mai pus în mâna stângă o balanţă, pentru a exprima echitatea ei inflexibilă, pe care nimic – interesul, protecţia, influenţa, recomandarea – nu o pot scoate din echilibru…
Importantă este însă emanciparea Justiţiei! Mentalitatea comunistă este să-i iei gâtul adversarului, „legal”, cu ajutorul Justiţiei. Puterea bagă Justiţia în joc ori de câte ori încalcă Legea. Astfel, zeiţa cu balanţă poate fi pusă la pământ de orice încălcător de lege, şi nimeni nu se mai miră… Şi să nu uităm spusele lui Pindar… „Justiţia este temelia de neclintit a statelor”.
Dar există o Justiţie şi în actul de justiţie, dacă pot spune aşa, în sensul că Dumnezeu le vede pe toate: cine încalcă legi drepte, de judecată strâmbă va pieri. Cum a fost şi cazul lui Ceauşescu. 

- Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
- E legată la ochi, ca să fie protejată de „strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de natură. De natura umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă scrisă. Codul de legi al lui Napoleon e alcătuit pe scheletul dreptului roman şi acest cod, devenit recent Legea nr. 287/2009, e folosit şi azi.
- Apropos, mai poate scăpa câte unul pe motiv că este al doilea Napoleon?
- Nu cred. Dacă i-ar interna pe toţi cei care se cred Napoleon, ar geme Bălăceanca. Grandomania se poate observa şi la mulţi dintre cei aflaţi azi în fruntea bucatelor. Eu cred că, dacă vrei să cunoşti un om trebuie să-l laşi o vreme într-un fotoliu înalt. Dacă nu „creşte” cu câţiva centimetri după ce primeşte o demnitate publică, înseamnă că e un om de treabă.
- V-aţi transformat din acuzator în apărător?
- Un judecător e şi una şi alta. Greşeşte cel la care predomină una dintre laturi. Balanţa din mâna justiţiei trebuie să reprezinte şi echilibrul din sufletul judecătorului, între cele două ipostaze.
- Ca la procesul lui Ceauşescu…
- Mi-a fost greu mie, ca profesionist, să înţeleg care era avocatul, care procurorul. La început, i-am şi confundat, din cauza pledoariilor „pe dos”. Când am acceptat să „rejudec” procesul, am făcut-o pentru a demonstra cum trebuia să decurgă o judecată normală. N-am încercat nici să-l reabilitez, nici să-l îngrop şi mai adânc. Doream să reabilitez ideea de justiţie. Comuniştii s-au folosit deseori de justiţie pentru a-şi rezolva problemele. „Ce mai vrei, te-am omorât legal?”, le puteau spune ei adversarilor.
- Ăsta e păcatul originar al doamnei cu bandaj la ochi?
- Da, de aici pornesc toate necazurile. O „instanţă aeropurtată” s-a lăsat folosită în scopuri politice, a legitimat crima. De ce să nu legitimeze apoi abuzurile, de ce să nu se lase influenţată în procesele civile? Căci o sentinţă pusă în execuţie înainte de expirarea termenului de recurs tot crimă se cheamă. Exista, e drept, o lege care stabilea pedeapsa capitală pentru unele infracţiuni comise în timpul dezastrelor naturale, al războaielor. Dar după proces, nu aşa să împuşti lumea pe stradă. Până şi „savanta”, cu toată incultura ei, avea bunul simţ, de care râdeam atunci, cerând „dovada, dovada”!
- Regimul Iliescu v-a dat dovada separării puterilor în stat?
- Dl. Iliescu a ţinut morţiş să fim colegi de Senat. Personal nu sunt satisfăcut. Am nostalgia profesiei. Ajunsesem să judec la Curtea Supremă, ceea ce reprezintă visul oricărui magistrat. Pentru că am aplicat legea, când s-au judecat candidaturile d-lui Iliescu, în 1990 şi 1992, am fost îndepărtat din magistratură şi împins în politică. Nu cred că Iliescu auzise de Turianu şi se răzbuna pentru afront. Regimul Iliescu a vrut să dea un exemplu cu bătaie lungă. Cei care fac ca Turianu, cei care nu respectă indicaţiile, ca Turianu să o păţească.
- De ce nu au fost atentate contra unor Di Pietro de pe la noi?
- Întâi că nu prea sunt de-alde Di Pietro, magistratul italian considerat un simbol al luptei cu Mafia. Apoi, nu e cazul să recurgi la crimă. Deseori scapi mai ieftin dacă dai şpagă decât dacă angajezi killeri. Am auzit şi de martori mincinoşi cumpăraţi cu o sticlă de ţuică. În S.U.A., câte 14 poliţişti păzesc luni de zile un martor-cheie. Pentru că sunt siguri că va spune adevărul. Condamnarea pentru mărturie mincinoasă nu înseamnă doar puşcărie, ci şi moartea civilă. I se ia cartea de credit, nu e angajat de nimeni. Violatorii sau criminalii sunt angajaţi după ispăşirea pedepsei. Un sperjur, niciodată.
- Funcţia de parlamentar şi profesia de avocat pot fi exercitate concomitent?
- Este o incompatibilitate totală între funcţia de parlamentar şi profesia de avocat. Din punct de vedere obiectiv avocatul-parlamentar nu are timp să aştepte la tribunal, fără să lipsească de la şedinţele Camerei. Sau fără să facă presiuni asupra Curţii, să‑i ia lui procesele peste rând. Ceea ce tot trafic de influenţă se cheamă. Subiectiv – avocatul parlamentar reprezintă o timorare a completului.
- Dar justiţia îşi mai face din când în când „mea culpa”?
- O zi dacă stai fără vină în închisoare şi tot e prea mult pentru că nimeni nu ţi-o poate da înapoi. Cunosc câteva erori judiciare. Unui hoţ „simpatic”, pontos, i se puseseră în cârcă şi 50 de furturi de valize, pe motiv că „tot nu se cumulează pedepsele”, se dă doar cea mai mare, de ce să nu ajuţi Miliţia să nu rămână cu A.N.-uri? (adică Autor Necunoscut). El a luat asupra lui furturile, în schimbul unui tratament mai omenos. La proces s-a răzgândit şi mi-a semnalat eroarea. Într-adevăr, când m-am uitat în dosar, jumătate dintre furturi datau din perioade când se afla în închisoare…”
fragment din interviul Am întâlnit şi criminali cu feţe de îngeri…
acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997
(consemnat de Val Vâlcu)

vineri, 21 iunie 2013

PAŞI ALBI

Vine noaptea şi se duce
În papucii albi de fum
Se aşterne-n haina-i lungă
În pietrişul de pe drum 

Vine noaptea pe la tine
Şi se culcă pe fereastră
Când şi când trimite şoapte
Visul rău să ţi-l gonească

Vine noaptea şi îţi cântă
Legănându-te prin somn
Îţi aşterne rouă-n gene
Şi-ţi atârnă stele-n pom

Pomul de lângă fereastră
Creşte anii tăi pe rând
Noaptea vine şi se duce
Cu papucii albi de gând 

Noaptea vine şi se duce
Anii noştri trec pe rând
Astăzi îţi aduce visuri
Mâine îţi alungă-un gând.

luni, 17 iunie 2013

TRECERE



TRECERE

 

Răsar ghiocei
Sub chiar paşii mei
Apar viorele
Din visele mele

Câmpuri de sori
Îmi sunt mie flori
Brazii înalţi
Îmi sunt mie fraţi 

Eu trec ca un râu
Prin râuri de grâu
Prin păsări de somn
Prin ierburi ce dorm 

Şi verde mă simt
Şi ceruri cuprind
Şi sevă mai sunt
Acestui pământ!

duminică, 16 iunie 2013

Ideea graţierii redivivus


„Ion Iliescu este mai mult decât ispitit să-l graţieze pe Miron Cozma. A promis-o voalat în campania electorală, apoi, odată revenit la Cotroceni, a început să-şi nuanţeze declaraţiile: ba că n-a primit încă o cerere oficială în acest sens, ba că, în calitate de şef al statului, poate doar aproba propunerile Consiliului Superior al Magistraturii, ba că e nevoie de avizul prealabil al ministrului Justiţiei... Exigenţe închipuite, ambiguităţi perfect aiuritoare. Potrivit preve­derilor constituţionale, preşedintele este acela care acordă graţierea individuală (art.94 lit.d), nici numitul consiliu şi nici ministrul Justiţiei neavând vreo atribuţie în acest sens.
Faptul că preşedintele se codeşte să exprime o poziţie clară este de înţeles. De fiecare dată însă, când a mai fost ridicată această problemă, domnia sa pare să uite că de numele Miron Cozma se leagă toate ororile mineriadelor. Poate că pentru Iliescu invaziile minereşti nici n-au fost atât de odioase. Cea din iunie 1990 1-a scăpat de coşmarul Pieţei Universităţii, cea din toamna lui 1991 l-a scăpat de Petre Roman, iar cea din ianuarie 1999 era cât pe-aci să-l scape de Emil Constantinescu. Pentru România însă fiecare mineriadă a însemnat un mare pas înapoi, izolând-o de lumea civilizată.
Condamnarea la 18 ani închisoare la care reflectează adânc preşedintele a fost pronunţată numai pentru rolul jucat de Cozma în mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea guvernului Roman. Altfel spus, graţierea deţinutului nr. 1 din Rahova ignoră faptul că nu au fost finalizate cercetările pentru mineriadele din iunie 1990 şi ianuarie 1999.
S-ar putea obiecta că acum principala învinuire care i s-ar putea aduce lui Cozma pentru rolul jucat în mineriada din 1990, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990, minerii au venit tocmai pentru a consolida regimul politic cu toate instituţiile sale, la cererea şefului statului. Miron Cozma l-a prins pe Dumnezeu de picior atunci când i-a strâns mâna preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia. Numai că Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu, a încălcat legile ţării!
În realitate, ceea ce s-a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a Opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea sediului ziarului „România liberă”, devastarea Universităţii, devastarea locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici. Complici ori instigatori la infracţiunile săvârşite de Cozma sunt cam toţi membrii guvernului, ca să nu mai vorbim de preşedintele de atunci, Ion Iliescu.
Oricât de nedreaptă i s-ar părea preşedintelui ca persoană condamnarea la 18 ani închisoare, oricâte aranjamente s-ar face pentru a bagateliza rolul jucat de Miron Cozma în mineriada din 1990, domnia sa ar trebui să se abţină să uzeze de dreptul de a graţia până când Justiţia nu se va fi pronunţat asupra celei mai grave din acţiunile acestuia împotriva ordinii de stat: tentativa de puci din ianuarie 1999.
Pentru cei cu memoria scurtă readucem în atenţie câteva din reperele ultimei şi celei mai aprige năvăliri minereşti puse la cale de Miron Cozma: Defileul Jiului Horezu, Costeşti, Râmnicu Vâlcea. Puţin a lipsit ca detaşamentele sale de asalt să ajungă la Bucureşti pentru a răsturna ordinea constituţională. Acţiunile violente ale minerilor (agresarea a 17 ziarişti, rănirea gravă, cu bestialitate a 123 de poliţişti şi jandarmi, luarea de prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti, umilirea acestora şi batjocorirea însemnelor militare, însuşirea tehnicii şi armamentului etc.) au căpătat evidente conotaţii politice, iar din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 Cod penal.
Închei citând din editorialul regretatului jurnalist Dumitru Tinu: „A cocheta acum cu ideea graţierii, a veni cu fandoseli de tipul voi analiza cu atenţie, să vedem ce-o fi, c-o păţi, este o dovadă de dispreţ faţă de Justiţie şi de iresponsabilitate politică. Orice iniţiativă din partea Preşedinţiei în sensul graţierii pedepsei aplicată prin sentinţa actuală înaintea finalizării procesului pentru tentativa de lovitură de stat din ianuarie 1999 ar însemna un amestec impardonabil în actul de justiţie”.
(Ziua – 27 noiembrie 2003)
 

sâmbătă, 8 iunie 2013

TU, OMULE!


 
TU, OMULE!

 

E veşnic tânăr numai timpul
Dar noi prin el îmbătrânim
Clepsidre strecurând nisipul
Până în clipa când murim

 

Tu, omule, trăind viaţa
Arunc-o, noaptea, în adâncuri
Şi cheam-o numai dimineaţa
Eliberat total de gânduri
 

Te bucure mai mult atunci:
Un răsărit sfios de soare
Cu verdele smarald din lunci
Şi cer albastru, de cicoare

miercuri, 5 iunie 2013

Analiză juridică a evenimentelor din iunie 1990


Aşa cum arătam (O mineriadă uitată?), Miron Cozma a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art.162 din Codul penal, doar pentru mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea Guvernului Roman. Or, toată lumea ştie că mineriada din 1991 nu este decât o consecinţă a celor anterioare. Minerii au venit la Bucureşti şi în ianuarie 1990, şi în februarie 1990, şi în iunie 1990. Iar mineriada din iunie 1990 nu este decât consecinţa primelor incursiuni minereşti din ianuarie şi februarie 1990. Şi cu toate acestea, până şi posturile de televiziune, atunci când consemnează evenimentele din septembrie 1991, prezintă mai mult imagini de la mineriadele anterioare, dar nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt despre ele.
Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste primele trei mineriade. Să fie de vină amnezia?
Haideţi să ne reamintim:

Acţiunile revendicative ale minerilor din Valea Jiului, care ulterior au devenit violente şi au căpătat evidente conotaţii politice, din punct de vedere al legislaţiei penale în vigoare, îmbracă calificarea juridică a infracţiunii de subminare a puterii de stat, prevăzută şi pedepsită de art. 162 din Codul penal:
„Acţiunea armată de natură să slăbească puterea de stat se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Orice alte acţiuni violente săvârşite de mai multe persoane împreună, de natură să atragă aceleaşi urmări, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”.
După cum se poate observa, legea nu conţine vreo precizare cu privire la expresia de „acţiune armată”, această expresie implicând însă ideea de grup (ceată) şi ideea de înarmat (având arme), indiferent de felul acţiunii. Astfel, elementul material al infracţiunii poate consta într-un atac armat împotriva unui organ al puterii de stat, într-o împotrivire armată faţă de anumite măsuri luate de un astfel de organ, în dezarmarea organelor de menţinere a ordinii sau a unor unităţi sau subunităţi militare, dar şi în orice alte acte armate săvârşite împotriva organelor locale sau centrale ale puterii de stat, indiferent dacă s-a făcut uz de arme sau nu, important fiind ca acţiunea să se fi comis de persoane care aveau asupra lor arme. Pentru înţelesul noţiunii de arme, dispoziţiile cuprinse în art. 151 din Codul penal sunt cât se poate de clare, termenul de „arme” având un dublu înţeles: acela de arme propriu-zise, cele declarate astfel prin dispoziţii legale, dar şi acela de arme „prin asimilare”, la care se referă alineatul 2. Adică exact arsenalul folosit de mineri în atacarea forţelor de ordine: arme albe, şi orice fel de obiecte folosite pentru agresare, cum ar fi bâte, sape, topoare, lanţuri. Aceasta, fără a mai pune la socoteală tehnica militară şi armamentul însuşit şi folosit de mineri, cum ar fi scuturile, grenadele lacrimogene, pistoale, tunuri de apă, maşini blindate.
Infracţiunile săvârşite de Miron Cozma şi mineri se încadrează însă perfect în prevederile alin. 2 ale aceluiaşi articol. Prin „acţiuni violente” înţelegem orice acte sau manifestări săvârşite cu violenţă şi care pot consta în atacuri violente împotriva unor persoane, în distrugeri sau devastări de localuri ale unor organe de stat, în provocarea unei dezordini, în supunerea la tratamente rele sau la batjocura unor funcţionari. Elementul caracterizant al acestor acţiuni este săvârşirea lor cu violenţă, indiferent dacă violenţa este îndreptată asupra persoanelor sau a bunurilor. De asemenea, nu este obligatoriu ca aceste acţiuni violente să fie săvârşite cu ajutorul armelor.
Să ne aducem aminte de nesupunerea lui Miron Cozma şi a minerilor în faţa încercărilor paşnice ale forţelor de ordine de a pune în aplicare hotărârea justiţiei privind ilegalitatea grevei. De plecarea într-un marş neautorizat către Bucureşti. De trecerea a cinci baraje instalate de forţele de ordine în defileu. De atacarea violentă, cu diferite arme albe, a forţelor de ordine de la Bumbeşti-Jiu. De agresarea a 17 ziarişti. De agresarea tuturor autoturismelor cu număr de Bucureşti aflate întâmplător în zonă. De avarierea a trei ambulanţe. De înarmarea minerilor. De atacarea violentă a forţelor de ordine de la Costeşti după modelul grupărilor paramilitare. De rănirea gravă, cu bestialitate, a 123 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune şi care au necesitat îngrijiri medicale. De luarea drept prizonieri, prin forţă, a 1120 de poliţişti şi jandarmi aflaţi în misiune. De umilirea, batjocorirea acestora şi a hainelor şi însemnelor militare. De însuşirea tehnicii şi armamentului trupelor M.I. şi chiar folosirea acestora împotriva forţelor de ordine aflate în misiune. De luarea drept prizonier, umilirea şi agresarea fizică şi verbală a reprezentanţilor Guvernului României în teritoriu, prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu. De comiterea a numeroase acte de vandalism în jurul localităţii Râmnicu Vâlcea. Faţă de toate aceste fapte săvârşite în doar câteva ore şi cu o violenţă ieşită din comun, articolul menţionat din Codul penal pare încă prea sărac.
Toate aceste acţiuni au fost, indiscutabil, de natură să slăbească puterea de stat, astfel că ele nu pot fi considerate ca infracţiune de ofensă adusă autorităţii sau infracţiune de ultraj, faptele minerilor fiind absorbite în elementul material al infracţiunii celei mai grave, aceea de subminare a puterii de stat.
Infracţiunea de subminare a puterii de stat este o infracţiune de pericol, urmarea imediată a acesteia netrebuind să se concretizeze neapărat într-un rezultat material, exprimat într-o gravă vătămare adusă puterii de stat în sensul lichidării sau paralizării ei parţiale ori în mod temporar. Este suficientă şi crearea unei simple stări de pericol pentru această putere, de natură să o expună unei eventuale slăbiri. Ceea ce în speţă s-a şi întâmplat.
În primul rând, este normală autosesizarea imediată a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi demararea de urgenţă a cercetărilor privind săvârşirea de către Miron Cozma a infracţiunii de subminare a autorităţii statului, prevăzută de art. 162 din Codul penal. În mod obligatoriu, trebuie să se ţină cont de caracterul agravant al acestei infracţiuni, neputându-se trece cu vederea faptul că este vorba despre o recidivă. Paralel cu deschiderea noului dosar penal trebuie reluat şi soluţionat primul dosar penal al lui Miron Cozma, trimis în judecată şi condamnat în primă instanţă exact sub aceeaşi calificare.
Altfel spus, se impunea extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, a şi fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s-a produs, dar numai în ceea ce priveşte victimele…  În schimb, călăii au primit o mângâiere pe lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei. Este cazul să reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa-zisei „rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri verzi”. Instanţa i-a achitat pe toţi cum voi releva în curând.