vineri, 31 ianuarie 2014

Ping-pong constituţional


Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.
1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.
Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.
Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.
În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.
Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

luni, 27 ianuarie 2014

AŞTEPTARE



 

AŞTEPTARE

 

Îndărătnică iarnă
Şi totuşi… fugară!
Senine talazuri solare
Curând vor cuprinde
În lumina lor fierbinte,
De ceară…
Pământul;
Şi mii de izvoare…
Se vor ivi: albastre,
În prag de primăvară
Mai iute decât vântul

 
Atunci inima mea
Se va trezi
Din visarea-i tăcută:
Puternică, stăpână,
Ca steaua în noapte,
Spre a se uni
Cu inimile toate…
Vibrând împreună…

duminică, 19 ianuarie 2014

Cum să-i faci scăpaţi pe managerii corupţi


Nu este, sper, un secret în ultimii ani, mulţi manageri au condus cu bună ştiinţă la faliment societăţile comerciale ce le fuseseră încredinţate şi situaţia la care mă refer este, de fapt, infracţiunea cunoscută astăzi de toată lumea ca bancrută frauduloasă. Mulţi dintre managerii ce ar fi putut fi învinuiţi de săvârşirea acestei infracţiuni, unii dintre cei aflaţi chiar în anchetă penală, au fost salvaţi in extremis de eliminarea din legislaţie a bancrutei frauduloase.
Nu este cazul să mai invoc istoricul acestei penibile erori juridice. Între timp, ea a fost reparată, prevăzându-se chiar o pedeapsă mai severă decât cea iniţială. Dar aceasta nu înseamnă că faptele, săvârşite până la data votării O.U.G. nr.32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, vor mai putea fi aduse vreodată în faţa justiţiei. Managerii vor putea fi traşi la răspunderea numai pentru infracţiuni nesemnificative în raport cu vinovăţia lor reală, cum ar fi înşelăciunea, falsul sau uzul de fals.
Durerea este însă alta. Aceşti manageri, care au vârât până la umăr mâna în avuţia publică, urmăresc să devină proprietarii întreprinderilor pe care tot ei le-au adus în stare de faliment. Păi, tocmai de asta le-au falimentat, ca apoi să le cumpere pe nimic. Nu neapărat pe numele lor, ci folosindu-se de interpuşi, de firme-fantomă, deja constituite sau fabricate ad-hoc, în scopul participării la licitaţii. Las deoparte faptul că multe licitaţii sunt trucate şi la ele participă, în principal, „agamanii”, adică prietenii managerilor pungaşi. Cum vor reacţiona oamenii aduşi în situaţia de şomeri fără nici o perspectivă când vor vedea că foştii lor directori, dimpreună cu aliaţii lor din AGA şi din consiliile de administraţie şi care au decimat întreprinderile, devin patroni? Credeţi că oamenii nu ştiu prin ce mijloace necinstite şi-au procurat banii cu care vor să cumpere întreprinderile lichidate de ei?
Ştiu, hoţia a fost de multe ori acceptată ca sursă de capitalizare în ritm forţat a întreprinzătorilor autohtoni. Şi, după ce că au furat cu neruşinare, unii dintre aceştia au astăzi tupeul să ne dea lecţii de onestitate şi de civism luminat.
Toate au însă o limită, şi cu atât mai mult trebuie să punem capăt hoţiei. Eu, unul, nu ştiu ce foloase ne poate aduce hoţia patriotică. Privatizarea nu îşi propune îmbogăţirea unor indivizi lipsiţi de orice scrupule. Privatizarea nu este un scop în sine şi nu trebuie făcută peste noapte, oricum şi cu oricine. Directorii falimentului trebuie excluşi din procesul privatizării, fie şi numai pentru rezultatele incompetenţei lor. Când bolnavul este mort sau în agonie, deşi nu a suferit de o boală incurabilă, medicul este cel vinovat. Avem nevoie de investitori capabili, oneşti, de bună-credinţă, români sau străini. Numai cu ei putem reface economia şi forma clasa întreprinzătorilor mici şi mijlocii, preponderentă în toate ţările dezvoltate.
Privatizarea cu corupţi este de neconceput, înseamnă să dăm avuţia publică pe mâna hoţilor. Poate cineva dintre dumneavoastră de acord cu acest jaf strategic? Sunt convins că nu.
Acestea sunt motivele pentru care sugerez Guvernului şi, în mod deosebit ministrului reformei, ca printr-un act normativ să prevadă excluderea din procesul de privatizare a managerilor, a membrilor consiliilor de administraţie şi ai AGA, care în mod deliberat au adus întreprinderile în stare de faliment. Şi aceeaşi soluţie se impune şi în cazul managerilor incompetenţi. Adică toţi cei care s-au aflat în fruntea societăţilor comerciale ce figurează pe lista întreprinderilor care urmează a fi lichidate.

A se vedea şi Bancruta frauduloasă

duminică, 12 ianuarie 2014

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

 

De vrei să ştii
Ce este gândul
Şi câte drumuri
Îl străbat într-una,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde luna
Dacă-o-întrebi de ce răsare.
De vrei să ştii
Ce este dorul
Şi câte fire
Pe ghem îl răsucesc,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde noaptea
Dac-o întrebi de ce se lasă.
De vrei să ştii
Ce este viaţa
Şi câte drumuri o străbat într-una
Priveşte bolta cea albastră
Gândind ce ţi-ar răspunde luna
Dac-o întrebi de ce răsare,
Sau noapte de ce blând se lasă
Şi tot la fel lumina zilei
De ce se piaptănă cu soare

miercuri, 1 ianuarie 2014

A FI

 

A FI

 

Luceferi aprinşi
În veac necuprinşi
Îmi bântuie chipul
 

Pulberi de sori
Prin nopţi trecători
Îmi ţintuie timpul.
 

Eu, însă, rămân
A toate stăpân
Încetul cu-ncetul
 

Întregul îl prind
În gând îl cuprind
Sunt Poetul!

 

luni, 30 decembrie 2013

NEA


 
NEA

 Curge-ntruna timpul
Ne-apasă pe umeri
Şi într-o dimineaţă
Nu mai suntem tineri.
 
Sărutăm petale albe
Urme ale tinereţii
Şi în glastrele din inimi
Punem apa bătrâneţii. 

Sărutăm trecutul drag
Strecurând vis după vis
Între pozele ce sunt
Astăzi în album-nchis.

 

vineri, 27 decembrie 2013

ÎNSETAT DE CÂNTEC

 
ÎNSETAT DE CÂNTEC

 

Nu ştiu să cânt, să-ncânt, să mă prefac
Puzderii de puteri în secete-au murit
Păduri s-au clătinat sub vârsta mea
Şi prietenii cei buni au obosit…
 

Mi-i drumul îmbrumat de-ntâmplare
Şi pasul poposeşte-n amintiri
O toamnă de argint îmi pare
Că-aşază-n sânge blânde prăbuşiri.
 

Apă, aer, umbră, cald, lumină
Cad alene, mut, în trupul meu
Frigul ninge brume peste tot
Pe furiş mă uit la curcubeu
 

Plec în iarnă, anii nu sunt grei
Steaua-mi face vargă pe un cer
Ce-l privesc cu gândul la ai mei
Însetat de cântec şi de ger.



marți, 17 decembrie 2013

DIRECTOR INTERIMAR LA TVR

În urmă cu aproximativ o oră, pe unul dintre posturile private de televiziune, domnul Prim-ministru Victor Ponta a declarat că în cursul zilei de mâine va iniţia o ordonanţă de urgenţă în vederea numirii unui director interimar al TVR, operaţiune juridică ce ar urma să fie realizată de membrii Birourilor permanente reunite ale celor două Camere.
Presupun că domnul Prim-ministru are în vedere modificarea art.20 alin.7 din Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 124/1998, potrivit căruia „Preşedintele Consiliului de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, respectiv al Societăţii Române de Televiziune, se numeşte de către Parlament, în şedinţă comună, dintre membrii titulari ai consiliilor, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, cu respectarea procedurilor de audiere şi de vot prevăzute în acest articol. În vederea propunerii, comisiile permanente de specialitate vor examina cu prioritate, în termen de 7 zile, candidatul recomandat de către membrii titulari ai consiliilor de administraţie. Audierea candidatului se face de către comisii, în prezenţa membrilor consiliului de administraţie respectiv”.
Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă în ceea ce priveşte numirea preşedintelui Consiliului de administraţie al TVR.
Este adevărat că, potrivit art.21 alin.3 din aceeaşi lege, „Comisiile permanente de specialitate, reunite, ale celor două Camere pot propune, cu votul majorităţii membrilor plenului Parlamentului, demiterea oricărui membru al consiliului de administraţie, a cărui activitate este necorespunzătoare. Parlamentul decide prin votul majorităţii. Locul devenit vacant în acest mod sau din orice alt motiv se ocupă de către supleantul titularului”.
În cazul în care „din diferite motive, nu există nici consiliu de administraţie, nici preşedinte legal numit, Parlamentul, la propunerea comisiilor permanente de specialitate, numeşte un director interimar cu mandat bine definit”.
Este limpede că birourile permanente ale celor două Camere nu au nici o competenţă nici sub acest din urmă aspect.
În fine, este bine să nu se uite că Legea nr.41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, modificată, este lege organică. Or, zice Constituţia României, Guvernul nu poate emite ordonanţe, fie ele simple sau de urgenţă, în domenii care fac obiectul legilor organice (art.115 alin.1).
 
 

marți, 10 decembrie 2013

Proiectul de lege pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse

În viaţa social‑politică apar momente când, datorită unor împrejurări speciale, săvârşirea unor infracţiuni nu prezintă pericol social deosebit sau cei care au săvârşit acele infracţiuni nu apar ca fiind deosebit de periculoşi pentru societate. În atare cazuri, statul poate trece cu vederea sau ierta, ori trata numai cu indulgenţă acele infracţiuni şi pe acei infractori. Aşadar, deşi amnistia şi graţierea au caracter şi efecte deosebite, prima este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pentru anumite fapte arătate în actul prin care se acordă amnistia, pe când a doua nu înlătură decât consecinţele penale, total sau parţial, pentru anumite pedepse arătate în actul de graţiere.
Cum spuneam, graţierea este un act de clemenţă, prin care puterea de stat renunţă pentru anumite considerente la executarea unor pedepse pronunţate de instanţele judecă­toreşti. Este limpede că este vorba de pedepse privative de libertate aplicate prin hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Potrivit Proiectului de lege PL x nr.162/2013 pentru amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, aflat în clipa de faţă în dezbaterea Camerei Deputaţilor, „Se graţiază în întregime pedepsele cu închisoare de până la 6 ani inclusiv, precum şi pedepsele cu amendă, aplicate de instanţa de judecată” (art.2 alin.1).
Deci, pentru a înţelege tot românul, graţierea este iertarea de executarea unor pedepse aplicate prin hotărâri judecă­toreşti definitive. Şi atunci, cum poţi să ierţi pe cineva care, aflându-se în faza de apel ori recurs, nu a fost încă condamnat definitiv?!
Proiectul de lege cuprinde şi alte erori grave. Astfel, actul normativ în discuție „graţiază în întregime măsura internării într-un centru de reeducare, luată faţă de minori de către instanţele de judecată” (art.2 alin.3). Din păcate, această prevedere nu sesizează în ce a constat excepţia de neconstituţionalitate ce a făcut obiectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 86 şi nr. 89/2003, şi anume că dispoziţiile Legii graţierii privesc numai „pedepsele şi sancţiunile aplicate”, nu şi „măsurile” (măsurile de siguranţă şi măsurile educative).
Numai că art.120 alin.4 din Codul penal prevede cât se poate de clar că „Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative”. Lucru normal atâta timp cât aceste măsuri educative şi de siguranţă, fiind legate de existenţa unui pericol, trebuie să dăinuiască atâta timp cât există pericolul. Aşa fiind, te apucă râsu’‑plânsu’ văzând că tocmai cei plătiţi să facă legi nu cunosc nici măcar rigorile Codului penal.
 

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Sfântul Apostol Andrei cel Întâi chemat, Ocrotitorul României

 

Astăzi îl sărbătorim pe Sfântul Apostol Andrei, cel care a vestit cuvântul Domnului pe meleagurile noastre. Fiu al pescarului Iona, s-a numărat, printre cei 12 apostoli ai Domnului. Înainte de întâlnirea cu Iisus, a fost unul dintre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul. Sfântul Apostol Andrei a fost, potrivit tradiţiei, primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci, cunoscut atunci sub numele de Sciţia. Sfântul a fost martirizat la Patras (în Grecia de astăzi), fiind răstignit pe o cruce în formă de „X”. Sfântul Sinod al BOR a hotărât, în anul 1995, ca numele Sfântului Andrei să fie înscris în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar din 1997 ziua de 30 noiembrie, să fie sărbătoare bisericească naţională, sfântul fiind proclamat „Ocrotitorul României”. De astăzi creştinii încep, potrivit tradiţiei, să colinde pentru a aduce vestea cea bună a naşterii Domnului.

 

joi, 28 noiembrie 2013

CĂUTARE

 

CĂUTARE

 

O, de-aş găsi fântâna cu lumină

Să sorb din ea cât setea ce-am avut

Iubirea pură, adolescentină

Al tinereţii mele falnic scut!

 

Şi de-aş găsi, în fine, alinarea

Atâtor ore rupte dintr-un gând

Să-nchin în mine dor, cum numai marea

Furtuna când o soarbe în adânc.

 

duminică, 24 noiembrie 2013

Intenţia în calomnia prin presă


Când ne referim la calomnia prin presă, înţelegem afirmaţia denigratoare răspândită prin mijloace ale mass-mediei: ziare, emisiuni televizate, emisiuni radiofonice, casete imprimate etc. Astfel încât cele arătate, în continuare, cu privire la gazetari (ziarişti – profesioniştii presei scrise) se referă în egală măsură şi la cei ce activează în celelalte mijloace de informare în masă.
a) Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face publică o afirmaţie denigratoare prin intermediul presei implică intenţia specifică infracţiunii de calomnie. Cel ce foloseşte presa ca mijloc de a-şi exprima gândirea sa defăimătoare îşi dă seama, prevede şi chiar urmăreşte ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoştinţă de conţinutul afirmaţiilor sale. Căci presa este mijlocul prin care se supradimensionează aria de răspândire a unei afirmaţii calomnioase.
Asemenea persoane, din afara activităţii publicistice propriu zise, pot fi cei care introduc o afirmaţie calomnioasă fie într-un interviu, fie în scrisoarea adresată unui cotidian, fie în folosirea dreptului la replică, fie în cadrul unei dezbateri televizate, fie în altă formă de manifestare destinată să se încorporeze într-o activitate a mass-mediei.
Pentru astfel de persoane – extranee activităţii de presă – intenţia se conturează prin folosirea acestui mijloc de comunicare a cărui forţă de răspândire este puternică şi general cunoscută. Fapta lor se înscrie în categoria calomniei prin presă, ea însă se diferenţiază de faptele cu acelaşi conţinut obiectiv săvârşite de cei care activează în organismele mass-mediei.
De aceştia din urmă ne vom ocupa în cele ce urmează.
b) În ultima vreme au loc numeroase manifestări – congrese, simpozioane, conferinţe, întâlniri – în care se discută despre rolul presei, despre pregătirea, activitatea şi îndatoririle ziariştilor, despre cum ar trebui să se exercite profesiunea de ziarist, despre raportul dintre această activitate şi libertatea cuvântului, despre deontologia profesională în ziaristică, şi despre alte probleme legate de această îndeletnicire. Numeroşi vorbitori îşi expun punctele de vedere, auditorii prezenţi iau note, se pun întrebări, se formulează răspunsuri, se exprimă teze şi deziderate pe care noi simpozioane şi congrese sunt destinate să le ia în considerare şi să le dezbată.
Această insistentă preocupare pentru coordonatele profesiunii de ziarist dovedeşte, pe de o parte, o recunoaştere a rolului pe care presa îl deţine în viaţa socială, iar pe de altă parte, un efort de a găsi şi stabili condiţiile obiective şi morale în care acest rol poate şi trebuie să fie îndeplinit.
Ar fi greu să ne referim la toate dezideratele şi recomandările înfăţişate în retorica abundentă a tuturor acestor manifestări. Rămân însă bine conturate importanţa ce se acordă acestei activităţi şi preocuparea de a-i stabili anumite coordonate de înfăptuire. Această din urmă preocupare – repetată insistent – pare să învedereze că încă nu există un complex bine închegat de norme stabile şi persistente, privind exercitarea profesiunii de ziarist (şi, în general, de lucrător în domeniul mass-mediei).
Întrucât, în aceste file, abordăm un segment redus şi cu un contur propriu al activităţii de presă, nu apare necesar să investigăm dezbaterile conferinţelor şi simpozioanelor care se ţin, ci ne vom îndrepta atenţia asupra unor anume aspecte ale activităţii ziaristice, ce pot fi puse în legătură cu calomnia prin presă. Normele juridice, pe de o parte, realităţile vieţii sociale, pe de altă parte, pot furniza premise cu ajutorul cărora să încercăm a ne orienta în această problemă.
Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice” (s.n.). Titlul sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.
Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.
S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.
Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.
Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria infracţională a calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.
S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspecte negative în comportamentul anumitor persoane.
Trebuie însă ţinut seamă de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.
Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a se încadra în infracţiunea de calomnie. 

vineri, 22 noiembrie 2013

Autor la 10 ani





Am onoarea să vă invit la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură 2013, la standul Editurii Universitare, unde
 
 autoarea MARIA PANĂ 
îşi va prezenta cartea
 

"Am scris această carte cu speranţa că toţi copiii de vârsta mea vor fi astfel atraşi de lumea minunată a poveştilor şi nu se vor mai plictisi niciodată.

Aşadar, vă invit pe tărâmul Poveştilor mele fermecate, tărâmul unde visele noastre, ale copiilor, prind viaţă."

Maria Pană, 10 ani
 

 

 

miercuri, 20 noiembrie 2013

Intenţia în infracţiunea de calomnie

Calomnia este o infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie, ceea ce înseamnă că autorul trebuie să prevadă rezultatul acţiunii sale.
După cum s-a arătat într-un articol anterior, acest rezultat s-ar configura în modul următor: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua la cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.
Acesta este rezultatul pe care autorul faptei trebuie să-l prevadă pentru ca să se poată considera că fapta sa a fost săvârşită cu intenţie.
S-ar putea ridica problema dacă însuşi caracterul defăimător al afirmaţiei şi efectul produs de aceasta asupra celor ce o recepţionează nu fac parte din rezultatul pe care – pentru a exista intenţie – făptuitorul trebuia să-l prevadă.
Conştiinţa atât a caracterului defăimător al afirmaţiei cât şi a impactului acesteia asupra celor ce o recepţionează se integrează desigur în poziţia subiectivă a făptuitorului. Credem însă că ele nu pot fi cuprinse în noţiunea de rezultat a cărui prevedere de către făptuitor constituie o condiţie de existenţă a intenţiei.
Afirmaţia făcută de făptuitor reprezintă exprimarea în cuvinte a gândirii sale, exteriorizarea voluntară a ceea ce gândeşte. Raportul dintre gând şi exprimare este atât de strâns, încât nu este de conceput o exprimare verbală cu privire la cel ce o face să nu-şi dea seama de conţinutul şi semnificaţie ei. În afară de ipoteza în care acesta ar fi lipsit de uzul raţiunii, situaţie în care este înlăturată răspunderea penală şi care nu face obiectul preocupărilor noastre. Câtă vreme însă cineva nu este lipsit de uzul raţiunii – oricât de confuz, haotic, vulgar şi impulsiv s-ar exprima – cuvintele sale reprezintă imaginea fidelă a gândirii sale. Când aceste cuvinte dau glas unei afirmaţii defăimătoare, această afirmaţie, cu toate nuanţele sale, apare ca exteriorizarea a ceea ce autorul ei a înţeles şi a voit să exprime.
În ceea ce priveşte prevederea de către făptuitor a modului în care afirmaţia sa va influenţa opinia celor ce o recepţionează şi implicit consideraţia acestora pentru persoana calomniată, acest aspect al poziţiei subiective se include în prezumţia de cunoaştere a legii penale. Caracterizarea prin lege a infracţiunii de calomnie ca o infracţiune contra demnităţii şi referirea, în text, la efectele posibile ale faptei afirmate – pedeapsă penală, disciplinară sau administrativă ori dispreţ public – oglindesc formele concrete de eficienţă a acestei afirmaţii care, înscriindu-se astfel în conţinutul dispoziţiei penale sunt presupuse cunoscute.
Dar, decât atât caracterul defăimător al afirmaţiei cât şi impactul acesteia asupra opiniei celor ce o recepţionează sunt cunoscute sau presupus cunoscute de făptuitor – în noţiunea de „cunoscute” intrând şi înţelegerea sensului lexic şi, în acelaşi timp, ilicit al celor afirmate -, la întrebarea ce anume rezultat trebuie să prevadă acest făptuitor pentru ca să se poată articula în sarcina sa existenţa intenţiei, răspunsul rămâne cel menţionat mai sus, şi anume: punerea unei pluralităţi de persoane în situaţia de a lua cunoştinţă de afirmaţia (imputarea) denigratoare.
Dacă deci făptuitorul a prevăzut (şi-a dat seama) că afirmaţia sa va fi receptată de un număr oarecare de persoane, număr care să corespundă condiţiei legale a săvârşirii „în public”, intenţia infracţională există, fie că el a urmărit (intenţie directă), fie că fără să fie urmărit a acceptat (intenţie indirectă) acest rezultat.

marți, 19 noiembrie 2013

DICŢIONAR JURIDIC - Intenţia infracţională

Intenţia infracţională
În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.
1. Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”.

Cele două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie indirectă.
Poziţia subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv, cât şi cel intelectiv.
Factorul volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează, credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în poziţia psihică a făptuitorului.
Voinţa însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.
Această antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.
În art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.
 Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat – daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.

 

luni, 18 noiembrie 2013

DICŢIONAR JURIDIC - NOŢIUNEA DE VINOVĂŢIE


Noţiunea de vinovăţie

Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.
Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se desemnează o anumită lipsă de similitudine.
În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.
Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie, în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului, aportul volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.
Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie în sensul de îmbinare a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea pentru fapta săvârşită.
Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”.
În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată” (s.n.).
Termenul nevinovăţie din acest text exclude nu numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
În regimurile juridice în care funcţionează instanţele cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit...?” şi apoi se indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident, că, în această întrebare, al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului „vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de toate temeiurile care îl fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i s+a pus în sarcină.
În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de vinovat se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.
Restrângerea noţiunii de vinovăţie, în legea şi disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:
- pe de o parte, apărea necesar ca, în terminologia juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă, indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei;
- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă, făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu atrag răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o denumeşte vinovăţie.

 

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

ODĂ

 

 
ODĂ

 

Oricât aş vrea să te cuprind natură
O viaţă parcă nu îmi e de-ajuns
Amarnic infinit! în noaptea pură
Stă înţelesul tău, de nepătruns!

 
Sub stele am trăit, rămân sub stele
Acelaşi suflet paşnic şi curat
Ci unde-or fi zăpezile rebele
Şi unde chipul meu, de altădat?!