PERPETUU VIAŢA

de Marc Turianu

Îşi pierde

Din waţi

Universul

Mereu.

 

Mereu

Stele mor

De vârstă

Bătute

 

Dar omul

Din ţăndări

Pavează

În gând

 

Şosele

Din stele

Căzute.

 

Se mistuie

Specii

Dispare

Un regn 

Furtuni

Vin şi trec

Ce le pasă?

Omul

În iarnă

Durează,

Cu boltă,

Din fulgere

Bârne la casă. 

Se-nvârt

Anotimpuri

Morişcă

Absurdă 

Şi viaţa

Cu viaţă

Se-ncarcă

 

Când mâna

Croieşte

Din cer

Şi din toamne

 

Înalte

Catarge

La barcă.

Dreptul la propria imagine

       Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare.

După ce, în primele alineate ale textului, sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (s.n.).

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui doar prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor imagini independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc.

În ceea ce mă priveşte, am exprimat un punct de vedere opus celui de mai sus, susţinând că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi realitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică, ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.

Aceasta ar fi propria imaginecare intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional (art.30 alin.6). Acest text – s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat căprimele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere, în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei, şi nu de un obiect material, cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine – rezultat al unui complex de comportări – ar completa, în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.

Desigur că în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmăînţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei –fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale, ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. Dar atât şi nimic mai mult!

DOUĂ MÂINI

DOUĂ MÂINI

 

Îţi privesc mâinile

Îmi arată ce sufletul tău

Nu poate ascunde.

Îţi privesc mâinile

Care mă îngheaţă

Cu nemişcare.

Îţi privesc mâinile

Care mă lovesc

Refuzând mângâierea.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi văd buzele

Care-mi ascund sărutul.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi simt inima

Plecată departe.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi văd ochii

Alungând iubirea.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi aud glasul

Rostind despărţire.

Îţi privesc mâinile

Şi-mi zăresc în oglindă

Inima spartă-n bucăţi.

Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

În cadrul unei ceremonii festive, a fost lansat manualul şcolar „Istoria secuilor” – redactat şi tipărit din bani publici (40.000 lei) la iniţiativa Consiliului judeţean Harghita, partener fiind Consiliul judeţean Suceava, iar coordonator de specialitate Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita – Borbely Csaba precizând că cele 3.500 de manuale tipărite până în prezent vor fi distribuite contra cost (4lei/exemplar) „unui număr de 77 unităţi şcolare din Harghita, în baza solicitărilor conducerilor acestora”.

Deşi a recunoscut că deşi „nu face parte din materialul didactic oficial” şi nu a fost aprobat de Ministerul Educaţiei, „Istoria secuilor” este predată pe baza solicitării şcolilor. Căci, acest volum are şi rolul „întărire a identităţii regionale, ceea ce este un factor important în Europa zilelor noastre”, precum şi urmări economice, „deoarece un cetăţean care ţine la pământul natal va cumpăra produse fabricate în această regiune şi, chiar în faţa neajunsurilor vieţii cotidiene, nu va alege emigrarea în vest…”.

Aşadar, pentru dl. Borbely Csaba, România înseamnă numai „pământul natal” aferent „acestei regiuni”, pe care o păstoreşte în calitate de preşedinte al CJ Harghita şi deci, de vreme ce în şcolile cu predare în limba maghiară din judeţ se predă „Istoria secuilor”, are prea puţină importanţă dacă în gimnaziu sau liceu „Istoria românilor” şi „Geografia României” sunt sau nu predate în limba română! Cu atât mai mult cu cât, ne asigură dl. Csaba, „CJ Harghita intenţionează să traducă manualul şi pentru şcolile cu predare în limba română din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş…”.

Abstracţie făcând de aberaţia potrivit căreia în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale, predarea în limba maghiară a manualului „Istoria secuilor”, manual alternativ peste discipline opţionale, ar urma să se substituie materiei „Istoria românilor” cu predare în limba română. Într-un cuvânt, dl. Borbely Csaba doreşte excluderea cu totul a predării limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile „unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale.

Dacă aşa pune problema, nu pot să fiu de acord cu domnia sa. De altfel, legea învăţământului oferă un răspuns cât se poate de clar, citez: „Studiul în şcoală al limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate. Planurile de învăţământ – atenţie – trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi, totodată, se vor asigura condiţiile care să permită însuşirea limbii oficiale de stat”.

Ce ar mai fi de adăugat? Aparent textul este perfect. În realitate însă, în şcolile cu limbă de predare alta decât româna, numărul extrem de mare al materiilor din programele de învăţământ nu îngăduie ca limbii române să i se aloce un volum de ore satisfăcător. Pe cale de consecinţă, practic, limba română „se bucură” de regimul unei limbi străine, cum ar fi: engleza, franceza, germana sau orice altă limbă străină. Şi dacă aşa stau lucrurile, permiteţi-mi rogu-vă să întreb: prin intermediul cărei limbi ar urma să fie predată limba română, astfel încât – vorba domnului Marko Bela – „să aibă şansa de a fi însuşită mai bine”? Nu cumva, în România, limba şi literatura română s-ar dori să fie predată în limba maghiară, turcă, în tătară?

Întorcându-ne la oile noastre, ce anume deranjează dacă două materii – Istoria Românilor şi Geografia României – vor fi predate în gimnaziu şi în liceu în limba română? Pe lângă puţinele ore de limba română, cum spuneam mai înainte, elevilor li se oferă posibilitatea să primească în duhul ţării unde trăiesc – adică în limba română – cunoştinţele necesare exercitării şi libertăţilor constituţionale. Şi ce alte garanţii constituţionale, în ceea ce priveşte atât dreptul de a învăţa în limba maternă şi dreptul minorităţilor naţionale de a putea fi instruite în această limbă, ar mai putea să existe în afara celor prevăzute, în primul rând, în art. 8? Citez: „Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile prezentei legi şi în limbile minorităţilor naţionale” (alin.1); „În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii şi cu predare în limbile naţionalităţilor naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă în alte localităţi” (alin.2).

Şi toate aceste garanţii – atenţie! – în cadrul învăţământului finanţat de stat şi nu numai a celui, citez: „finanţat direct de către agenţii economici, precum şi de alte persoane fizice sau juridice”.

Nu se poate accepta ideea nici unei diferenţieri între studierea limbii române şi a unei alte limbi străine, precum engleza, franceza, germana. Orice pedagog cunoaşte o regulă esenţială a planificării didactice. Strategia didactică se concepe în funcţie de obiectivul urmărit. Copilul învaţă o limbă de circulaţie internaţională pentru a se descurca în lume. Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale învaţă limba oficială a ţării sale pentru a trăi şi munci în ţară, cu drepturi egale cu cele ale majoritarilor. Nu voi înţelege niciodată de ce unii încearcă cu înverşunare anularea acestui drept constituţional, căci este evident că necunoaşterea limbii oficiale este un handicap, un obstacol major în cale integrării lor sociale, profesionale şi politice.

Într-adevăr, trăind în România, nu-ţi este de ajuns să te descurci cu limba română, este nevoie să o stăpâneşti nu numai lingvistic, ci în toată dimensiunea ei culturală şi spirituală. Orice alte materii decât Istoria Românilor şi Geografia României pot mijloci acest tip de predare. Şi credeţi că ar fi o absurditate ca bine-venita contribuţie a viitorilor jurişti, doctori, ingineri, parlamentari, de orice etnie, să fie făcută totuşi şi în limba română?

În fine, Istoria Românilor şi Geografia României – deoarece despre aceste materii este vorba în cazul nostru – nu sunt discipline care să beneficieze de un limbaj universal, precum matematica, fizica sau calculatorul. „Ele sunt legate în mod intim de însăşi fiinţa naţională şi de rostirea românească”, după cum spunea Constantin Noica, marele filosof al limbii române.

Iată motivele pentru care nu împărtăşesc iniţiativa studiului obligatoriu în şcolile cu predare în limba maghiară a materialului didactic neoficial, regional, intitulat „Istoria secuilor”. Şi cu atât mai mult părerea că o carte de „istorie regională”, în limba maghiară, ar putea substitui predarea materiei „Istoria Românilor” în limba română.
 

POEM

 

POEM

 

De-o vreme iarnă nu mai este

Şi, iată, n-a mai nins…

Dar floarea pomii a cuprins

Ca în poveste!

 

Un cer arhaic de april

Născut în luna doua

Îşi picură, din geană, roua

Ca un copil…

 

În inimi, iată, ne pătrunde

La braţ cu umbra serii

Mireasma dulce-a primăverii

De nici nu ştii de unde!

 

Simţi doar că sunet de vioară

Apasă coarda amintirii

Şi-un brâu frumos, cum poartă mirii

A-ncins întreaga ţară!

 

PULVERIZAREA DEMOCRAŢIEI

În urmă cu 19 ani, indiscutabil, se putea vorbi de o presiune a electoratului pentru introducerea votului uninominal, demers sprijinit de marea majoritate a asociaţilor reprezentative ale societăţii civile. Ceea ce se dorea, prin aceste demersuri, era asumarea responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi renunţarea, o dată pentru totdeauna, la autoprotectoarea „umbrelă de partid”. Numai că, în timp ce societatea civilă vrea cu adevărat demararea unei reforme electorale, majoritatea clasei politice se mulţumea cu simple clamări. De altfel, chiar dacă ar fi existat voinţa politică necesară pentru adoptarea acestui sistem, atunci – în plin an electoral – nu mai era nicicum posibil de pus în practică, căci absenţa timpului necesar implementării sistemului de vot uninominal reprezenta, este adevărat, în acel moment, dificultăţi majore.

Iată ce susţineam la acea vreme:

·      „Se discută mult, în ultima vreme, despre avantajele votului uninominal, ziarul Adevărul fiind, pare-se, convins că prin modificarea legii electorale în acest sens ar putea fi total eliminate inconvenientele votului pe listă practicat astăzi.

Într-adevăr, la prima vedere, votul uninominal pare a fi mai avantajos din punctul de vedere al electoratului, căruia i s-ar permite să aleagă în cunoştinţă de cauză, dându-şi astfel votul în favoarea celor mai valoroşi candidaţi. Ceea ce, iarăşi aparent, nu se prea poate întâmpla în cazul votului pe liste. Există însă un număr de întrebări privind eficacitatea votului uninominal în condiţiile concrete ale ţării noastre, dominată de incultură politică şi, prin aceasta, dispusă cu precădere la reacţii emotive.

Prima dintre aceste întrebări ar fi aceea privitoare la suportarea cheltuielilor campaniei electorale. Este de presupus că partidele, la nivelul fondurilor de care dispun, şi-ar susţine proprii lor candidaţi. Cea ar avea însă de făcut un candidat realmente independent care, în ciuda moralităţii lui desăvârşite şi a valorii profesionale ieşite din comun, nu are bani să susţină o minimă publicitate electorală (afişe, întâlniri cu electoratul, deci închirierea unei săli, mesaje prin mijloace mass-media etc.), toate implicând sume considerabile şi pe care nu are cum să le procure? Cum s-ar descurca un asemenea candidat independent? Desigur, ar fi nevoiţi să accepte, dacă i se oferă prilejul, sponsorizarea cuiva, fie ca acest „cuiva” este persoană fizică sau juridică interesată în promovarea unor scopuri cu bătaia mai lungă. Nu cumva independentul intră în acest fel în reţeaua unui anume tip de clientelism, diferit, se înţelege, de cel practicat de partide, dar nu mai puţin periculos decât acesta, căci este mult mai bine disimulat? Deci, iată motivul principal pentru care mă îndoiesc că prin vot uninominal ar putea fi eliminat clientelismul.

În al doilea rând, ar fi de observat că votul uninominal funcţionează şi dă rezultate în ţările anglo-saxone, dar aceasta în condiţiile unui bipartitism consacrat clar, verificat de-a lungul câtorva secole (S.U.A., Marea Britanie etc.). Ce s-ar întâmpla însă într-o ţară ca a noastră, aflată prin ipoteză, la începuturile democraţiei şi în care numărul partidelor în activitate, deci dornice să participe la alegeri, este de ordinul zecilor? Este limpede că toate aceste partide vor veni cu candidaţii lor, cărora li se vor adăuga candidaţii independenţi, în final ajungându-se ca electoratul unei circumscripţii să fie obligat a-şi desemna reprezentantul dintre sute de candidaţi, cei mai mulţi dintre ei necunoscuţi. Cum va şti alegătorul să distingă seriozitatea, competenţa şi buna-credinţă de contrariile acestora, deci de superficialitate, mediocritate profesională şi rea-credinţă? Apoi, să nu-i uităm pe escroci, prin definiţie inteligenţi şi cu charismă şi a căror menire este tocmai de a zăpăci mintea omului de bună-credinţă şi de a-l face să se încreadă în el. Un astfel de escroc poate avea oricând întâietate în faţa unui candidat sobru, cu bun-simţ şi căruia îi repugnă să toace vrute şi nevrute doar pentru a culege simpatii facile. Şi ştim că aşa se întâmplă în societate. Atunci, ce grilă de selecţie oferim electoratului pentru a-i garanta o alegere corectă? Evident, o astfel de grilă nu a fost şi nu va fi niciodată inventată !

A treia întrebare pentru viitoarea compoziţie a forului reprezentativ căci, în cazul votului uninominal ne putem foarte bine închipui că sub cupola parlamentului s-ar regăsi câteva sute de parlamentari animaţi de cele mai felurite idei cu putinţă. Cum ar putea fi ei aduşi la o armonizare a opiniilor şi viziunilor globale în absenţa căreia orice acţiune legislativă este de neimaginat? Nu ar deveni un astfel de parlament – eclectic prin definiţie – o pradă cât se poate de uşoară pentru un executiv rodat şi cu idei omogene? Înclin să cred că da! Cu atât mai mult cu cât şi astăzi, de foarte multe ori, Parlamentul a ajuns un soi de anexă a executivului, forului legislativ fiindu-i greu să mai ţină pasul cu maldărele de ordonanţe ce cată a lua locul legii.

În sfârşit, întrebările de mai sus ne permit să întrezărim efectele negative ale votului uninominal şi nicidecum consolidarea democraţiei. Dimpotrivă, am asista la slăbirea acesteia până la pulverizare...”[1]. 

·      „Trecând însă la sistemul electoral actual, cel exclusiv pe liste de partid, acesta, cum bine ştiţi, a fost supus unei arii nesfârşite de critici. Principala acuză adusă este aceea că, sub umbrela prea largă a listei de partid, se pot ascunde foarte uşor tot felul de corupţi, incapabili, escroci sau, în cel mai bun caz, tot felul de rubedenii, iar exemple există cu duiumul. Ne punem chiar întrebarea: dacă este mai important partidul, atunci la ce bun să mai înşirăm numele candidaţilor? Motiv pentru care v-aş sugera să propunem transformarea buletinului de vot într-un fel de cărticică de colorat care să cuprindă doar semnele electorale – ochiul, cheia, garoafa, trandafirul, cireaşa (...) – şi să votăm pe aceste semne electorale. Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că, în acest moment premergător campaniei electorale, nu s-ar mai putea face chiar nimic.

Iată ce propun: o soluţie intermediară de compromis între cele două extreme ar reprezenta-o introducerea aşa-numitului scrutin plurinominal, adică o îmbinare a celor două sisteme de votare. Astfel, n-ar mai fi nevoie de o costisitoare redesenare a circumscripţiilor electorale şi s-ar oferi totodată posibilitatea ca, în cadrul celor 41 de circumscripţii existente, electoratul să-şi poată alege parlamentarii doriţi pe listele de partid. Această formulă şi-a găsit materializarea, după cum bine ştiţi, în numeroase iniţiative legislative care, iertaţi-mă, continuă să zacă în sertarele comisiei noastre juridice. Principalele avantaje ale acestei metode, în care se votează omul de pe lista unui anume partid, ar fi că nici nu se produce o disipare a votului. Este păstrată şi coerenţa politică şi, nu în ultimul rând, electoratul are dreptul de a desemna propria listă de valori, fără a se mai afla la mâna făuritorilor de liste din interiorul oricărui partid”[2].

În raport de cele ce preced, arătam că nici unul dintre cele două sisteme nu puteau da sastisfacţie la modul absolut. Nu ne rămânea deci decât să cântărim cu grijă lucrurile şi să optăm pentru cel mai puţin rău.

- Va urma -

 

---

[1] Cronica Română nr.631 din 14 februarie 1995.

[2] M.Of. nr.79 din 15 iunie 2000, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară.

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:

- Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei;

- Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie;

- Parlamentarul în procesul penal;

- Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

- Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie, 

vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI revizuită în anul 2003	CONSTITUŢIA ROMÂNIEI varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire	CONSTITUŢIA ROMÂNIEI varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară	Nemodificat	Art.72.- Imunitatea parlamentară
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului	Nemodificat	Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.       Grupuri: UDMR     - ADOPTAT	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
	Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. - ADOPTAT	Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.	Nemodificat	Eliminat

 

 

Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei

1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).

2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.

Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.

3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI	Amendamente ADOPTATE
Art.72.- Imunitatea parlamentară	Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului	Nemodificat
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.       Grupuri: UDMR     - ADOPTAT
	Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. - ADOPTAT
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.	Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(2¹).

De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.

5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.

Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...

6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.

Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:

„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral

(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor

(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila

(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”

 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.

Ping-pong constituţional

Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.

1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.

Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.

Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.

Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.

În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.

Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

AŞTEPTARE

 

AŞTEPTARE

 

Îndărătnică iarnă

Şi totuşi… fugară!

Senine talazuri solare

Curând vor cuprinde

În lumina lor fierbinte,

De ceară…

Pământul;

Şi mii de izvoare…

Se vor ivi: albastre,

În prag de primăvară

Mai iute decât vântul

 

Atunci inima mea

Se va trezi

Din visarea-i tăcută:

Puternică, stăpână,

Ca steaua în noapte,

Spre a se uni

Cu inimile toate…

Vibrând împreună…