luni, 10 martie 2014

Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale


În cadrul unei ceremonii festive, a fost lansat manualul şcolar „Istoria secuilor” – redactat şi tipărit din bani publici (40.000 lei) la iniţiativa Consiliului judeţean Harghita, partener fiind Consiliul judeţean Suceava, iar coordonator de specialitate Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita – Borbely Csaba precizând că cele 3.500 de manuale tipărite până în prezent vor fi distribuite contra cost (4lei/exemplar) „unui număr de 77 unităţi şcolare din Harghita, în baza solicitărilor conducerilor acestora”.
Deşi a recunoscut că deşi „nu face parte din materialul didactic oficial” şi nu a fost aprobat de Ministerul Educaţiei, „Istoria secuilor” este predată pe baza solicitării şcolilor. Căci, acest volum are şi rolul „întărire a identităţii regionale, ceea ce este un factor important în Europa zilelor noastre”, precum şi urmări economice, „deoarece un cetăţean care ţine la pământul natal va cumpăra produse fabricate în această regiune şi, chiar în faţa neajunsurilor vieţii cotidiene, nu va alege emigrarea în vest…”.
Aşadar, pentru dl. Borbely Csaba, România înseamnă numai „pământul natal” aferent „acestei regiuni”, pe care o păstoreşte în calitate de preşedinte al CJ Harghita şi deci, de vreme ce în şcolile cu predare în limba maghiară din judeţ se predă „Istoria secuilor”, are prea puţină importanţă dacă în gimnaziu sau liceu „Istoria românilor” şi „Geografia României” sunt sau nu predate în limba română! Cu atât mai mult cu cât, ne asigură dl. Csaba, „CJ Harghita intenţionează să traducă manualul şi pentru şcolile cu predare în limba română din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş…”.
Abstracţie făcând de aberaţia potrivit căreia în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale, predarea în limba maghiară a manualului „Istoria secuilor”, manual alternativ peste discipline opţionale, ar urma să se substituie materiei „Istoria românilor” cu predare în limba română. Într-un cuvânt, dl. Borbely Csaba doreşte excluderea cu totul a predării limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile „unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale.
Dacă aşa pune problema, nu pot să fiu de acord cu domnia sa. De altfel, legea învăţământului oferă un răspuns cât se poate de clar, citez: „Studiul în şcoală al limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate. Planurile de învăţământ – atenţie – trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi, totodată, se vor asigura condiţiile care să permită însuşirea limbii oficiale de stat”.
Ce ar mai fi de adăugat? Aparent textul este perfect. În realitate însă, în şcolile cu limbă de predare alta decât româna, numărul extrem de mare al materiilor din programele de învăţământ nu îngăduie ca limbii române să i se aloce un volum de ore satisfăcător. Pe cale de consecinţă, practic, limba română „se bucură” de regimul unei limbi străine, cum ar fi: engleza, franceza, germana sau orice altă limbă străină. Şi dacă aşa stau lucrurile, permiteţi-mi rogu-vă să întreb: prin intermediul cărei limbi ar urma să fie predată limba română, astfel încât – vorba domnului Marko Bela – „să aibă şansa de a fi însuşită mai bine”? Nu cumva, în România, limba şi literatura română s-ar dori să fie predată în limba maghiară, turcă, în tătară?
Întorcându-ne la oile noastre, ce anume deranjează dacă două materii – Istoria Românilor şi Geografia României – vor fi predate în gimnaziu şi în liceu în limba română? Pe lângă puţinele ore de limba română, cum spuneam mai înainte, elevilor li se oferă posibilitatea să primească în duhul ţării unde trăiesc – adică în limba română – cunoştinţele necesare exercitării şi libertăţilor constituţionale. Şi ce alte garanţii constituţionale, în ceea ce priveşte atât dreptul de a învăţa în limba maternă şi dreptul minorităţilor naţionale de a putea fi instruite în această limbă, ar mai putea să existe în afara celor prevăzute, în primul rând, în art. 8? Citez: „Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile prezentei legi şi în limbile minorităţilor naţionale” (alin.1); „În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii şi cu predare în limbile naţionalităţilor naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă în alte localităţi” (alin.2).
Şi toate aceste garanţii – atenţie! – în cadrul învăţământului finanţat de stat şi nu numai a celui, citez: „finanţat direct de către agenţii economici, precum şi de alte persoane fizice sau juridice”.
Nu se poate accepta ideea nici unei diferenţieri între studierea limbii române şi a unei alte limbi străine, precum engleza, franceza, germana. Orice pedagog cunoaşte o regulă esenţială a planificării didactice. Strategia didactică se concepe în funcţie de obiectivul urmărit. Copilul învaţă o limbă de circulaţie internaţională pentru a se descurca în lume. Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale învaţă limba oficială a ţării sale pentru a trăi şi munci în ţară, cu drepturi egale cu cele ale majoritarilor. Nu voi înţelege niciodată de ce unii încearcă cu înverşunare anularea acestui drept constituţional, căci este evident că necunoaşterea limbii oficiale este un handicap, un obstacol major în cale integrării lor sociale, profesionale şi politice.
Într-adevăr, trăind în România, nu-ţi este de ajuns să te descurci cu limba română, este nevoie să o stăpâneşti nu numai lingvistic, ci în toată dimensiunea ei culturală şi spirituală. Orice alte materii decât Istoria Românilor şi Geografia României pot mijloci acest tip de predare. Şi credeţi că ar fi o absurditate ca bine-venita contribuţie a viitorilor jurişti, doctori, ingineri, parlamentari, de orice etnie, să fie făcută totuşi şi în limba română?
În fine, Istoria Românilor şi Geografia României – deoarece despre aceste materii este vorba în cazul nostru – nu sunt discipline care să beneficieze de un limbaj universal, precum matematica, fizica sau calculatorul. „Ele sunt legate în mod intim de însăşi fiinţa naţională şi de rostirea românească”, după cum spunea Constantin Noica, marele filosof al limbii române.
Iată motivele pentru care nu împărtăşesc iniţiativa studiului obligatoriu în şcolile cu predare în limba maghiară a materialului didactic neoficial, regional, intitulat „Istoria secuilor”. Şi cu atât mai mult părerea că o carte de „istorie regională”, în limba maghiară, ar putea substitui predarea materiei „Istoria Românilor” în limba română.
 

duminică, 2 martie 2014

POEM

 

POEM

 

De-o vreme iarnă nu mai este
Şi, iată, n-a mai nins…
Dar floarea pomii a cuprins
Ca în poveste!
 

Un cer arhaic de april
Născut în luna doua
Îşi picură, din geană, roua
Ca un copil…

 
În inimi, iată, ne pătrunde
La braţ cu umbra serii
Mireasma dulce-a primăverii
De nici nu ştii de unde!
 

Simţi doar că sunet de vioară
Apasă coarda amintirii
Şi-un brâu frumos, cum poartă mirii
A-ncins întreaga ţară!

 

joi, 27 februarie 2014

PULVERIZAREA DEMOCRAŢIEI


În urmă cu 19 ani, indiscutabil, se putea vorbi de o presiune a electoratului pentru introducerea votului uninominal, demers sprijinit de marea majoritate a asociaţilor reprezentative ale societăţii civile. Ceea ce se dorea, prin aceste demersuri, era asumarea responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi renunţarea, o dată pentru totdeauna, la autoprotectoarea „umbrelă de partid”. Numai că, în timp ce societatea civilă vrea cu adevărat demararea unei reforme electorale, majoritatea clasei politice se mulţumea cu simple clamări. De altfel, chiar dacă ar fi existat voinţa politică necesară pentru adoptarea acestui sistem, atunci – în plin an electoral – nu mai era nicicum posibil de pus în practică, căci absenţa timpului necesar implementării sistemului de vot uninominal reprezenta, este adevărat, în acel moment, dificultăţi majore.
Iată ce susţineam la acea vreme:
·      „Se discută mult, în ultima vreme, despre avantajele votului uninominal, ziarul Adevărul fiind, pare-se, convins că prin modificarea legii electorale în acest sens ar putea fi total eliminate inconvenientele votului pe listă practicat astăzi.
Într-adevăr, la prima vedere, votul uninominal pare a fi mai avantajos din punctul de vedere al electoratului, căruia i s-ar permite să aleagă în cunoştinţă de cauză, dându-şi astfel votul în favoarea celor mai valoroşi candidaţi. Ceea ce, iarăşi aparent, nu se prea poate întâmpla în cazul votului pe liste. Există însă un număr de întrebări privind eficacitatea votului uninominal în condiţiile concrete ale ţării noastre, dominată de incultură politică şi, prin aceasta, dispusă cu precădere la reacţii emotive.
Prima dintre aceste întrebări ar fi aceea privitoare la suportarea cheltuielilor campaniei electorale. Este de presupus că partidele, la nivelul fondurilor de care dispun, şi-ar susţine proprii lor candidaţi. Cea ar avea însă de făcut un candidat realmente independent care, în ciuda moralităţii lui desăvârşite şi a valorii profesionale ieşite din comun, nu are bani să susţină o minimă publicitate electorală (afişe, întâlniri cu electoratul, deci închirierea unei săli, mesaje prin mijloace mass-media etc.), toate implicând sume considerabile şi pe care nu are cum să le procure? Cum s-ar descurca un asemenea candidat independent? Desigur, ar fi nevoiţi să accepte, dacă i se oferă prilejul, sponsorizarea cuiva, fie ca acest „cuiva” este persoană fizică sau juridică interesată în promovarea unor scopuri cu bătaia mai lungă. Nu cumva independentul intră în acest fel în reţeaua unui anume tip de clientelism, diferit, se înţelege, de cel practicat de partide, dar nu mai puţin periculos decât acesta, căci este mult mai bine disimulat? Deci, iată motivul principal pentru care mă îndoiesc că prin vot uninominal ar putea fi eliminat clientelismul.
În al doilea rând, ar fi de observat că votul uninominal funcţionează şi dă rezultate în ţările anglo-saxone, dar aceasta în condiţiile unui bipartitism consacrat clar, verificat de-a lungul câtorva secole (S.U.A., Marea Britanie etc.). Ce s-ar întâmpla însă într-o ţară ca a noastră, aflată prin ipoteză, la începuturile democraţiei şi în care numărul partidelor în activitate, deci dornice să participe la alegeri, este de ordinul zecilor? Este limpede că toate aceste partide vor veni cu candidaţii lor, cărora li se vor adăuga candidaţii independenţi, în final ajungându-se ca electoratul unei circumscripţii să fie obligat a-şi desemna reprezentantul dintre sute de candidaţi, cei mai mulţi dintre ei necunoscuţi. Cum va şti alegătorul să distingă seriozitatea, competenţa şi buna-credinţă de contrariile acestora, deci de superficialitate, mediocritate profesională şi rea-credinţă? Apoi, să nu-i uităm pe escroci, prin definiţie inteligenţi şi cu charismă şi a căror menire este tocmai de a zăpăci mintea omului de bună-credinţă şi de a-l face să se încreadă în el. Un astfel de escroc poate avea oricând întâietate în faţa unui candidat sobru, cu bun-simţ şi căruia îi repugnă să toace vrute şi nevrute doar pentru a culege simpatii facile. Şi ştim că aşa se întâmplă în societate. Atunci, ce grilă de selecţie oferim electoratului pentru a-i garanta o alegere corectă? Evident, o astfel de grilă nu a fost şi nu va fi niciodată inventată !
A treia întrebare pentru viitoarea compoziţie a forului reprezentativ căci, în cazul votului uninominal ne putem foarte bine închipui că sub cupola parlamentului s-ar regăsi câteva sute de parlamentari animaţi de cele mai felurite idei cu putinţă. Cum ar putea fi ei aduşi la o armonizare a opiniilor şi viziunilor globale în absenţa căreia orice acţiune legislativă este de neimaginat? Nu ar deveni un astfel de parlament – eclectic prin definiţie – o pradă cât se poate de uşoară pentru un executiv rodat şi cu idei omogene? Înclin să cred că da! Cu atât mai mult cu cât şi astăzi, de foarte multe ori, Parlamentul a ajuns un soi de anexă a executivului, forului legislativ fiindu-i greu să mai ţină pasul cu maldărele de ordonanţe ce cată a lua locul legii.
În sfârşit, întrebările de mai sus ne permit să întrezărim efectele negative ale votului uninominal şi nicidecum consolidarea democraţiei. Dimpotrivă, am asista la slăbirea acesteia până la pulverizare...[1]. 
·      Trecând însă la sistemul electoral actual, cel exclusiv pe liste de partid, acesta, cum bine ştiţi, a fost supus unei arii nesfârşite de critici. Principala acuză adusă este aceea că, sub umbrela prea largă a listei de partid, se pot ascunde foarte uşor tot felul de corupţi, incapabili, escroci sau, în cel mai bun caz, tot felul de rubedenii, iar exemple există cu duiumul. Ne punem chiar întrebarea: dacă este mai important partidul, atunci la ce bun să mai înşirăm numele candidaţilor? Motiv pentru care v-aş sugera să propunem transformarea buletinului de vot într-un fel de cărticică de colorat care să cuprindă doar semnele electorale – ochiul, cheia, garoafa, trandafirul, cireaşa (...) – şi să votăm pe aceste semne electorale. Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că, în acest moment premergător campaniei electorale, nu s-ar mai putea face chiar nimic.
Iată ce propun: o soluţie intermediară de compromis între cele două extreme ar reprezenta-o introducerea aşa-numitului scrutin plurinominal, adică o îmbinare a celor două sisteme de votare. Astfel, n-ar mai fi nevoie de o costisitoare redesenare a circumscripţiilor electorale şi s-ar oferi totodată posibilitatea ca, în cadrul celor 41 de circumscripţii existente, electoratul să-şi poată alege parlamentarii doriţi pe listele de partid. Această formulă şi-a găsit materializarea, după cum bine ştiţi, în numeroase iniţiative legislative care, iertaţi-mă, continuă să zacă în sertarele comisiei noastre juridice. Principalele avantaje ale acestei metode, în care se votează omul de pe lista unui anume partid, ar fi că nici nu se produce o disipare a votului. Este păstrată şi coerenţa politică şi, nu în ultimul rând, electoratul are dreptul de a desemna propria listă de valori, fără a se mai afla la mâna făuritorilor de liste din interiorul oricărui partid[2].
În raport de cele ce preced, arătam că nici unul dintre cele două sisteme nu puteau da sastisfacţie la modul absolut. Nu ne rămânea deci decât să cântărim cu grijă lucrurile şi să optăm pentru cel mai puţin rău.

- Va urma -
 


[1] Cronica Română nr.631 din 14 februarie 1995.
[2] M.Of. nr.79 din 15 iunie 2000, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară.

duminică, 16 februarie 2014

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:
vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
revizuită în anul 2003
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Nemodificat
Art.72.- Imunitatea parlamentară
 
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
Nemodificat
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
 
Grupuri: UDMR
 
 
- ADOPTAT
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
 
 
Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.
- ADOPTAT
Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Nemodificat
Eliminat

 

 

sâmbătă, 15 februarie 2014

Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei


1. Constituţia revizuită în anul 2003 admite în cuprinsul art.72 alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea parlamentară prevăzută de art.72 alin.(1) din Constituţie reprezintă deci o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un privilegiu al parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală. Cum arătam (Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie), imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară este o cauză de „iresponsabilitate politică specială”, fiindcă se raportează numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj comise în febra dezbaterilor parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care deputaţii sau senatorii pot fi traşi la – atenţie! – răspundere juridică (civilă, disciplinară ori contravenţională).
2. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”, legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean.
3. Iată cum se prezentau în presă amendamentele adoptate de Comisia comună a Camerei deputaţilor şi Senatului, „amendamente” rezultate din „aşchierea” tezelor art.72 alin.(2) din Constituţia în vigoare:



CONSTITUŢIA

ROMÂNIEI

Amendamente

ADOPTATE

Art.72.- Imunitatea parlamentară

 

Nemodificat

Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului

Nemodificat

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

 

 

 

Grupuri: UDMR

 

 

- ADOPTAT

 

Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.

- ADOPTAT

Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

Nemodificat

 4. În ceea ce priveşte detaşarea şi botezarea ca „amendament adoptat” a celei de a doua părţi a aceluiaşi articol, potrivit căruia: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată în art.72 alin.1 din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Or, aceste garanţii – cum arătam (Parlamentarul în procesul penal) – sunt prevăzute de legea de procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, se impune eliminarea acestui amendament ce urma să constituie după revizuire cuprinsul art.72 alin.(21).
De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul, prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în stat.
5. În fine, partea finală a aceluiaşi articol 72 alin.(2), potrivit căruia: „Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, a fost instituită de legiuitorul constituant o altă garanţie procesuală a libertăţii individuale a parlamentarilor. Stabilind competenţa de judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legiuitorul constituant a avut în vedere competenţa personală care este determinată de unele calităţi (cum ar fi aceea de deputat, senator, militar, notar public etc.) pe care le pot avea făptuitorii în momentul săvârşirii infracţiunilor.
Migraţia de la o instanţă la alta a unor parlamentari „iuţi de picior” explică propunerea de eliminare a respectivului text din proiectul de revizuire a Constituţiei, prin care parlamentarii cu dosare penale ar fi scoşi din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmărind a fi judecaţi de aceleaşi instanţe ca orice „inculpat de rând”...
6. În ceea ce priveşte precizarea din cuprinsul art.72 alin.(3), potrivit căreia în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri” contravine flagrant prevederilor art.23 alin.(2) din legea fundamentală: „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai cazurile şi procedura prevăzute de legea de procedură penală. Şi în cazul făptuitorului reţinut se păstrează aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale, iar sarcina dovedirii că „sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală” (art.143) revine judecătorului. Cum însă măsura reţinerii preventive – care se ia în cazurile prevăzute în art.148 precum şi în caz de infracţiune flagrantă – „poate dura cel mult 24 de ore” (art.144), organul de cercetare penală este obligat să încunoştinţeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reţinerii.
Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 Cod de procedura penala şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia, în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
7. IATĂ CUM SE PREZINTĂ LA ACEASTĂ ORĂ PROPUNEREA FINALĂ DE REVIZUIRE ÎNFĂŢIŞATĂ CURŢII CONSTITUŢIONALE:
„pct.75. Articolul 72 se modifica si va avea urmatorul cuprins: Denumirea articolului va fi: „Raspunderea parlamentarilor”. Articolul va avea urmatorul cuprins: „(1) Parlamentarii raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(2) Parlamentarii raspund juridic, individual, potrivit legii, pentru prejudiciile produse poporului roman de legile pentru care si-au dat votul, in ciuda faptului ca legile respective nu au facut parte din Programul Legislativ aprobat de popor
(3) Raspunderea parlamentarilor pentru faptele prevazute la alineatele (1) si (2) este imprescriptibila
(3) Parlamentarul care a incalcat legea penala este urmarit, perchezitionat, retinut, arestat si trimis in judecata, potrivit legii. Urmarirea si trimiterea in judecata penala se fac de catre Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie. Competenta de judecata apartine Inaltei Curti de Casatie si Justitie.”
 Iată de ce consider că este cazul ca garantul constituţiei, Curtea Constituţională a României,  să reflecteze asupra acestui mutant legislativ.

vineri, 31 ianuarie 2014

Ping-pong constituţional


Reamintesc că legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie atât ca domeniu, cât şi ca perioada în care se emit ordonanţe.
1. Cum arătam, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept, iar delegarea legislativă constituie o excepţie. Grav este însă că, încet-încet, excepţia recunoscută de legiuitorul constituant s-a transformat într-o păguboasă (ne)regulă.
Ordonanţa, fie ea simplă sau de urgenţă, este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare dar în domenii care fac obiectul legii organice.
Şi cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil ca referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

2. Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi aici nu este loc de nici un comentariu – din punct de vedere strict juridic, ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.
Să vedem cum stau, exact, lucrurile în cazul modificării prin ordonanţă de urgenţă (OUG nr.41/2012) – nesupusă aprobării Parlamentului spre a fi transformată într-o lege – a art.10 din Legea nr.3/2000.
În speţă, Curtea Constituţională a decis că: „Legea (Care „Lege”?!? Când şi în ce împrejurare a devenit „Lege” OUG nr.41/2012 ?!?) pentru modificarea art.10 din Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului este constituţională în măsura în care asigură participarea la referendum a cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”. Altfel spus, modificarea este neconstituţională, dar ea ar putea deveni constituţională „în măsura în care” este respectat art.5 alin.2 din Legea nr.3/2000, potrivit căruia „Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale”, adică tocmai textul de la care Guvernul a derogat.
Mai întâi – abstracţie făcând de faptul că este inadmisibil a modifica o lege organică printr-o ordonanţă de urgenţă – în lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept. Apoi, când şi în ce împrejurare a fost supusă aprobării Parlamentului ordonanţa cu modificarea spre a deveni „Lege”? În fine, nu era mai logic ca instanţa constituţională să decidă explicit că modificarea textului în discuţie este neconstituţională?
 

luni, 27 ianuarie 2014

AŞTEPTARE



 

AŞTEPTARE

 

Îndărătnică iarnă
Şi totuşi… fugară!
Senine talazuri solare
Curând vor cuprinde
În lumina lor fierbinte,
De ceară…
Pământul;
Şi mii de izvoare…
Se vor ivi: albastre,
În prag de primăvară
Mai iute decât vântul

 
Atunci inima mea
Se va trezi
Din visarea-i tăcută:
Puternică, stăpână,
Ca steaua în noapte,
Spre a se uni
Cu inimile toate…
Vibrând împreună…

duminică, 19 ianuarie 2014

Cum să-i faci scăpaţi pe managerii corupţi


Nu este, sper, un secret în ultimii ani, mulţi manageri au condus cu bună ştiinţă la faliment societăţile comerciale ce le fuseseră încredinţate şi situaţia la care mă refer este, de fapt, infracţiunea cunoscută astăzi de toată lumea ca bancrută frauduloasă. Mulţi dintre managerii ce ar fi putut fi învinuiţi de săvârşirea acestei infracţiuni, unii dintre cei aflaţi chiar în anchetă penală, au fost salvaţi in extremis de eliminarea din legislaţie a bancrutei frauduloase.
Nu este cazul să mai invoc istoricul acestei penibile erori juridice. Între timp, ea a fost reparată, prevăzându-se chiar o pedeapsă mai severă decât cea iniţială. Dar aceasta nu înseamnă că faptele, săvârşite până la data votării O.U.G. nr.32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale, vor mai putea fi aduse vreodată în faţa justiţiei. Managerii vor putea fi traşi la răspunderea numai pentru infracţiuni nesemnificative în raport cu vinovăţia lor reală, cum ar fi înşelăciunea, falsul sau uzul de fals.
Durerea este însă alta. Aceşti manageri, care au vârât până la umăr mâna în avuţia publică, urmăresc să devină proprietarii întreprinderilor pe care tot ei le-au adus în stare de faliment. Păi, tocmai de asta le-au falimentat, ca apoi să le cumpere pe nimic. Nu neapărat pe numele lor, ci folosindu-se de interpuşi, de firme-fantomă, deja constituite sau fabricate ad-hoc, în scopul participării la licitaţii. Las deoparte faptul că multe licitaţii sunt trucate şi la ele participă, în principal, „agamanii”, adică prietenii managerilor pungaşi. Cum vor reacţiona oamenii aduşi în situaţia de şomeri fără nici o perspectivă când vor vedea că foştii lor directori, dimpreună cu aliaţii lor din AGA şi din consiliile de administraţie şi care au decimat întreprinderile, devin patroni? Credeţi că oamenii nu ştiu prin ce mijloace necinstite şi-au procurat banii cu care vor să cumpere întreprinderile lichidate de ei?
Ştiu, hoţia a fost de multe ori acceptată ca sursă de capitalizare în ritm forţat a întreprinzătorilor autohtoni. Şi, după ce că au furat cu neruşinare, unii dintre aceştia au astăzi tupeul să ne dea lecţii de onestitate şi de civism luminat.
Toate au însă o limită, şi cu atât mai mult trebuie să punem capăt hoţiei. Eu, unul, nu ştiu ce foloase ne poate aduce hoţia patriotică. Privatizarea nu îşi propune îmbogăţirea unor indivizi lipsiţi de orice scrupule. Privatizarea nu este un scop în sine şi nu trebuie făcută peste noapte, oricum şi cu oricine. Directorii falimentului trebuie excluşi din procesul privatizării, fie şi numai pentru rezultatele incompetenţei lor. Când bolnavul este mort sau în agonie, deşi nu a suferit de o boală incurabilă, medicul este cel vinovat. Avem nevoie de investitori capabili, oneşti, de bună-credinţă, români sau străini. Numai cu ei putem reface economia şi forma clasa întreprinzătorilor mici şi mijlocii, preponderentă în toate ţările dezvoltate.
Privatizarea cu corupţi este de neconceput, înseamnă să dăm avuţia publică pe mâna hoţilor. Poate cineva dintre dumneavoastră de acord cu acest jaf strategic? Sunt convins că nu.
Acestea sunt motivele pentru care sugerez Guvernului şi, în mod deosebit ministrului reformei, ca printr-un act normativ să prevadă excluderea din procesul de privatizare a managerilor, a membrilor consiliilor de administraţie şi ai AGA, care în mod deliberat au adus întreprinderile în stare de faliment. Şi aceeaşi soluţie se impune şi în cazul managerilor incompetenţi. Adică toţi cei care s-au aflat în fruntea societăţilor comerciale ce figurează pe lista întreprinderilor care urmează a fi lichidate.

A se vedea şi Bancruta frauduloasă

duminică, 12 ianuarie 2014

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

RĂSPUNS SIMPLIFICAT

 

 

De vrei să ştii
Ce este gândul
Şi câte drumuri
Îl străbat într-una,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde luna
Dacă-o-întrebi de ce răsare.
De vrei să ştii
Ce este dorul
Şi câte fire
Pe ghem îl răsucesc,
Întreabă-l.
Poate-ţi va răspunde
La fel
Cum ţi-ar răspunde noaptea
Dac-o întrebi de ce se lasă.
De vrei să ştii
Ce este viaţa
Şi câte drumuri o străbat într-una
Priveşte bolta cea albastră
Gândind ce ţi-ar răspunde luna
Dac-o întrebi de ce răsare,
Sau noapte de ce blând se lasă
Şi tot la fel lumina zilei
De ce se piaptănă cu soare

miercuri, 1 ianuarie 2014

A FI

 

A FI

 

Luceferi aprinşi
În veac necuprinşi
Îmi bântuie chipul
 

Pulberi de sori
Prin nopţi trecători
Îmi ţintuie timpul.
 

Eu, însă, rămân
A toate stăpân
Încetul cu-ncetul
 

Întregul îl prind
În gând îl cuprind
Sunt Poetul!