LIMITELE EXERCITĂRII LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE PRIN PRESĂ

 

Potrivit art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale încorporată dreptului intern (conform art.11 alin.2 din Constituţia României), fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, exerciţiul libertăţii de exprimare ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia.

În aplicarea acestui text, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului afirmă că aria limitării (restricţiilor) adusă de un stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Sintagma „prevăzută de lege” circumscrie, în concepţia jurisprudenţei Curţii Europene, existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii normative restrictive, conformă Convenţiei. Legitimitatea scopului unei asemenea dispoziţii este apreciată prin prisma ideii de protecţie „a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia”, ca valori enumerate limitativ în paragraful 2 al art.10. În sfârşit, sub raportul necesităţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”, utile „bunei funcţionări a unei societăţi democratice”. Aprecierea în concret a necesităţii se realizează „de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele cauzei”.

Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marelui public.

Justiţia, un show penal

fragment din interviul acordat cotidianului Evenimentul Zilei

(consemnat de Robert Turcescu)

‑ Cum se pedepseşte în România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?

‑ Aşa cum e construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară, o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că judecătorul n-are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă politică.

‑ Avem judecători slab antrenaţi?

‑ Nu spun că sunt slab antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la cele mai înalte instanţe.

‑ Cât ar trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?

‑ Legea de organizare judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care-şi face stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu aşa-zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.

‑ Poate e o criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se fac avocaţi...

‑ Imediat după Revoluţie s‑a încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a-şi duce la îndeplinire această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează, se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce-a făcut, cum e dotat, dacă îi place munca pe care-o face... În timp s-au umplut instanţele cu profesionişti, încet-încet. Nu se poate hei-rupism în materia asta şi nu creăm noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.

‑ E deja foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie, domnule Turianu.

‑ Am practicat meseria de judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea, făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi-a spus, detaşat, „Şi care-i problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n-au practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.

‑ Mai avem o problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet şi judecători.

‑ Ştiţi de ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război declarat.

‑ Care e miza, pentru ce se bat?

‑ Pentru cine e mai puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce-l prinde, vine un procuror şi zice: „Dom’le nu-i bine, că n-a semnat în stânga paginii, a semnat în dreapta!”, ca să-i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e normal aşa ceva?! Nu-i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă, de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui, trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.

‑ Românul crede că a merge să-ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi lupta în instanţă?

‑ Atunci când judecătorul va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier, trebuie lăsat să judece.

‑ Optzeci de dosare pe zi de lucru?!

‑ Da, judecătorul intră în şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6-8 ore şi aflaţi cât timp e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de judecată de doi sau trei judecători... S-a lăsat pe umerii unui judecător, şi ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...

‑ Aţi fost judecător 30 de ani... probabil că aţi judecat mii de speţe. Dormiţi liniştit gândindu-vă la sentinţele pe care le-aţi dat, domnule Turianu?

‑ Nu mi-e ruşine de soluţiile pe care le-am dat în aceşti ani şi răspund pentru ele.

Dorm liniştit când mă gândesc la hotărârile pe care le-am pronunţat, domnule...

Recursul extraordinar sovietic, din nou la modă

Discurs parlamentar

 

"Deunăzi am primit o scrisoare de la Vicariatul General Greco-Catolic Ucrainian din Rădăuţi. Da, într-adevăr, aţi ghicit! Este vorba tot despre un lăcaş de cult disputat. Numai că ceea ce m-a frapat – şi ar trebui să vă frapeze şi pe dvs. – este faptul că faimosul recurs în anulare începe să fie folosit peste tot. Încă puţin şi domnul procuror general va promova recurs în anulare şi împotriva alcătuirii echipei naţionale de fotbal a celuilalt general, Puiu Iordănescu! Şi-atunci, am greşit cu ceva când am afirmat că respingerea propunerii de eliminare din cod a recursului în anulare va însemna că acest instrument periculos, recursul special în materie civilă, substitut al teribilului recurs extraordinar de tip stalinist va prolifera nestânjenit? De fapt, de ce m-aş minuna domnilor când un coleg senator traduce enunţul leninist „Legalitatea este una de la Kaluga la Kazan” prin „Legalitatea e una de la Caligula la Cazan”!!!

Dar să revenim la scrisoare. Printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Suceava, un lăcaş de cult din Câmpulung Moldovenesc a fost redat enoriaşilor greco-catolici. Dar dl. procuror general scrofulos la datorie, atacă din oficiu cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârea judecătorească irevocabilă de retrocedare. Pe motiv, păi cum altfel, că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti!

Iată, domnilor colegi, că degeaba am pedalat unii dintre noi că recursul în anulare se va toci cât de mult va fi folosit în problema caselor naţionalizate. Nu, domnilor! Recursul în anulare – acum, rămas în picioare în urma votului din Senat – din motive de care, înţelegeţi-mă, nu mai vreau să-mi amintesc – este folosit la ce te gândeşti şi mai ales la ce nu te gândeşti. Dar, asta e!

Acum, că tot i-a rămas procurorului general asul în mânecă, trebuie să-l folosească. Să trecem însă şi peste asta. Numai că, pronunţându-se asupra recursului în anulare referitor la retrocedarea aceluiaşi lăcaş de cult, Curtea Supremă de Justiţie scrie negru pe alb, citez:

„Este adevărat că, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 (privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic – n.n.) a fost abrogat, însă această împrejurare nu este de natură a stinge dreptul de proprietate al statului, care s-a constituit pe baza unui act normativ în vigoare la acea dată... În consecinţă, în speţă, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti s-a concretizat prin aceea că cele două instanţe au cenzurat un act de guvernământ – atenţie! –, retrocedând imobilele din litigiu, retrocedare care nu poate fi făcută decât tot printr-un act normativ ce intră în sfera de atribuţii a Parlamentului” (n.n.).

Cât se poate de corect! Problema, deci, este una pur juridică vizând în esenţă şi exclusiv regimul de proprietate. Nu poate nega nimeni acest lucru. Până şi Legea Cultelor, nr. 177/1948, stipulează în mod expres că „averea cultelor dispărute ori a căror recunoaştere a fost retrasă revine Statului”.

Deci, STATUL, domnilor, este proprietarul acestor lăcaşuri de cult, nu enoriaşii şi cu atât mai puţin capii celorlalte culte religioase, care capi nu fac decât să imagineze ori să întreţină reale stări conflictuale. Şi cum comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, instituite prin Decretul-lege nr. 126/1990, au fost sublime dar au lipsit cu desăvârşire, nu era datoria Statului, cel căruia i-a revenit proprietatea să rezolve problema?

Sigur că da! Numai că în Parlamentul României, când s-a ajuns la elaborarea respectivului act normativ, s-au auzit destule voci „constructive” care au spus: „Mai lăsaţi-ne în pace, că noi nu ne ocupăm de treburi bisericeşti”! Şi uite aşa bălmăjim legile, jucându-ne cu cartelele de vot, de parcă am da cu banul. Când ne aflăm în sală, bineînţeles !

În încheiere, sper să nu fi cobit în ceea ce priveşte echipa naţională de fotbal, dar de la recursul în anulare – cum, zic eu, încercai să vă demonstrez – te poţi aştepta la orice ! După cum la orice te poţi aştepta şi de la cei chemaţi să judece aceste recursuri „speciale” – adică comploturile, pardon, completele de la Curtea Supremă de Justiţie – care, miram-aş, să n-o întoarcă după cum bate vântul. Doamne fereşte !"

(Monitorul Oficial nr. 13 din 16 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Recursul extraordinar – cale de atac nocivă şi inutilă

 

Discurs parlamentar

Domnilor senatori,

A existat un individ, acum aud că-l clonează, individul acesta clonat se numea Lenin, şi Lenin acesta a inventat un principiu de drept: „legalitatea este aceeaşi de la Kaluga la Kazan” şi în baza acestui principiu de drept a înfiinţat recursul extraordinar. În 1993, legiuitorul român, bravo lui cine a fost de data asta, a scos din Codul de procedură acest nociv recurs extraordinar. Ca urmare, ce să facă procurorii noştri, că au rămas fără jucăria recursului extraordinar şi nu mai puteau să apeleze nici la celelalte două căi de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare. Atunci hai să înfiinţăm noi o „nouă” cale extraordinară de atac care se numeşte recurs în anulare. Pe scurt, partea se judecă la judecătorie, de la judecătorie se face apel, de la apel se face recurs şi, când răsuflă omul uşurat că a terminat, se vrea acum să se vină cu recursul în anulare, care să poată fi declanşat pentru – culmea! – două motive care există deja în Codul de procedură civilă. Problema caselor naţionalizate nu reprezintă un motiv, un argument juridic. Asta a invocat domnul procuror general, din păcate un om deştept dar care acum şi-a rupt gâtul, astfel că dacă nu insista cu motivul caselor naţionalizate, nu puteam eu să vă conving pe dumneavoastră că nu trebuie să existe recurs în anulare. Problema caselor naţionalizate reprezintă pretextul acestei căi nocive de atac, căci alta este atribuţia procurorilor în materie civilă. Vă rog să reţineţi că în materie penală există recurs în anulare şi trebuie să existe.

În materie penală, un om nevinovat, condamnat peste 20 de ani, dacă se dovedeşte că altul este asasinul, trebuie să iasă din puşcărie, dar în materie civilă, domnii mei, soluţiile instanţelor judecătoreşti pot fi controlate de procuror numai când este vorba de minori şi interzişi. Păi, dacă este vorba de minori şi interzişi, ce caută domnul procuror în probleme de case naţionalizate, de spaţiu locativ, de... asta este problema. Deci nu vă temeţi că în lipsa „recursului în anulare” a rămas Codul de procedură civilă văduv. Există această cale de atac, numai că se numeşte revizuire şi contestaţie în anulare. Să le menţinem şi să înlăturăm recursul în anulare.

(Monitorul Oficial nr. 122 din 9 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Ultraj prin presă nu există

Ameninţarea de către un ziarist a unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi săvârşite prin presă.

Potrivit art.206 din Codul penal, „(1)Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii.

(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.”

Definind infracţiunea de ultraj, art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.”

Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.

Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei masei de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.

În această situaţie – a incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului incriminator.

 

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului

Discurs parlamentar

„Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.

Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.

Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.

Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.

Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.

Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.

Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.

În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.”

(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a,

Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

PERPETUU VIAŢA

de Marc Turianu

Îşi pierde

Din waţi

Universul

Mereu.

 

Mereu

Stele mor

De vârstă

Bătute

 

Dar omul

Din ţăndări

Pavează

În gând

 

Şosele

Din stele

Căzute.

 

Se mistuie

Specii

Dispare

Un regn 

Furtuni

Vin şi trec

Ce le pasă?

Omul

În iarnă

Durează,

Cu boltă,

Din fulgere

Bârne la casă. 

Se-nvârt

Anotimpuri

Morişcă

Absurdă 

Şi viaţa

Cu viaţă

Se-ncarcă

 

Când mâna

Croieşte

Din cer

Şi din toamne

 

Înalte

Catarge

La barcă.

Dreptul la propria imagine

       Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare.

După ce, în primele alineate ale textului, sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (s.n.).

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui doar prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor imagini independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme, imprimate, emisiuni de televiziune etc.

În ceea ce mă priveşte, am exprimat un punct de vedere opus celui de mai sus, susţinând că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi realitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică, ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.

Aceasta ar fi propria imaginecare intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional (art.30 alin.6). Acest text – s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat căprimele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere, în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei, şi nu de un obiect material, cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine – rezultat al unui complex de comportări – ar completa, în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.

Desigur că în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmăînţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei –fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale, ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. Dar atât şi nimic mai mult!

DOUĂ MÂINI

DOUĂ MÂINI

 

Îţi privesc mâinile

Îmi arată ce sufletul tău

Nu poate ascunde.

Îţi privesc mâinile

Care mă îngheaţă

Cu nemişcare.

Îţi privesc mâinile

Care mă lovesc

Refuzând mângâierea.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi văd buzele

Care-mi ascund sărutul.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi simt inima

Plecată departe.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi văd ochii

Alungând iubirea.

Îţi privesc mâinile

Şi-ţi aud glasul

Rostind despărţire.

Îţi privesc mâinile

Şi-mi zăresc în oglindă

Inima spartă-n bucăţi.

Predarea istoriei în şcolile minorităţilor naţionale

În cadrul unei ceremonii festive, a fost lansat manualul şcolar „Istoria secuilor” – redactat şi tipărit din bani publici (40.000 lei) la iniţiativa Consiliului judeţean Harghita, partener fiind Consiliul judeţean Suceava, iar coordonator de specialitate Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita – Borbely Csaba precizând că cele 3.500 de manuale tipărite până în prezent vor fi distribuite contra cost (4lei/exemplar) „unui număr de 77 unităţi şcolare din Harghita, în baza solicitărilor conducerilor acestora”.

Deşi a recunoscut că deşi „nu face parte din materialul didactic oficial” şi nu a fost aprobat de Ministerul Educaţiei, „Istoria secuilor” este predată pe baza solicitării şcolilor. Căci, acest volum are şi rolul „întărire a identităţii regionale, ceea ce este un factor important în Europa zilelor noastre”, precum şi urmări economice, „deoarece un cetăţean care ţine la pământul natal va cumpăra produse fabricate în această regiune şi, chiar în faţa neajunsurilor vieţii cotidiene, nu va alege emigrarea în vest…”.

Aşadar, pentru dl. Borbely Csaba, România înseamnă numai „pământul natal” aferent „acestei regiuni”, pe care o păstoreşte în calitate de preşedinte al CJ Harghita şi deci, de vreme ce în şcolile cu predare în limba maghiară din judeţ se predă „Istoria secuilor”, are prea puţină importanţă dacă în gimnaziu sau liceu „Istoria românilor” şi „Geografia României” sunt sau nu predate în limba română! Cu atât mai mult cu cât, ne asigură dl. Csaba, „CJ Harghita intenţionează să traducă manualul şi pentru şcolile cu predare în limba română din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş…”.

Abstracţie făcând de aberaţia potrivit căreia în şcolile unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale, predarea în limba maghiară a manualului „Istoria secuilor”, manual alternativ peste discipline opţionale, ar urma să se substituie materiei „Istoria românilor” cu predare în limba română. Într-un cuvânt, dl. Borbely Csaba doreşte excluderea cu totul a predării limbii române ca obiect de studiu obligatoriu şi în şcolile „unde învăţământul se desfăşoară în limba minorităţilor naţionale.

Dacă aşa pune problema, nu pot să fiu de acord cu domnia sa. De altfel, legea învăţământului oferă un răspuns cât se poate de clar, citez: „Studiul în şcoală al limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatoriu pentru toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate. Planurile de învăţământ – atenţie – trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi, totodată, se vor asigura condiţiile care să permită însuşirea limbii oficiale de stat”.

Ce ar mai fi de adăugat? Aparent textul este perfect. În realitate însă, în şcolile cu limbă de predare alta decât româna, numărul extrem de mare al materiilor din programele de învăţământ nu îngăduie ca limbii române să i se aloce un volum de ore satisfăcător. Pe cale de consecinţă, practic, limba română „se bucură” de regimul unei limbi străine, cum ar fi: engleza, franceza, germana sau orice altă limbă străină. Şi dacă aşa stau lucrurile, permiteţi-mi rogu-vă să întreb: prin intermediul cărei limbi ar urma să fie predată limba română, astfel încât – vorba domnului Marko Bela – „să aibă şansa de a fi însuşită mai bine”? Nu cumva, în România, limba şi literatura română s-ar dori să fie predată în limba maghiară, turcă, în tătară?

Întorcându-ne la oile noastre, ce anume deranjează dacă două materii – Istoria Românilor şi Geografia României – vor fi predate în gimnaziu şi în liceu în limba română? Pe lângă puţinele ore de limba română, cum spuneam mai înainte, elevilor li se oferă posibilitatea să primească în duhul ţării unde trăiesc – adică în limba română – cunoştinţele necesare exercitării şi libertăţilor constituţionale. Şi ce alte garanţii constituţionale, în ceea ce priveşte atât dreptul de a învăţa în limba maternă şi dreptul minorităţilor naţionale de a putea fi instruite în această limbă, ar mai putea să existe în afara celor prevăzute, în primul rând, în art. 8? Citez: „Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în condiţiile prezentei legi şi în limbile minorităţilor naţionale” (alin.1); „În fiecare localitate se organizează şi funcţionează unităţi, clase sau formaţii de studii şi cu predare în limbile naţionalităţilor naţionale, ori se asigură şcolarizarea în limba maternă în alte localităţi” (alin.2).

Şi toate aceste garanţii – atenţie! – în cadrul învăţământului finanţat de stat şi nu numai a celui, citez: „finanţat direct de către agenţii economici, precum şi de alte persoane fizice sau juridice”.

Nu se poate accepta ideea nici unei diferenţieri între studierea limbii române şi a unei alte limbi străine, precum engleza, franceza, germana. Orice pedagog cunoaşte o regulă esenţială a planificării didactice. Strategia didactică se concepe în funcţie de obiectivul urmărit. Copilul învaţă o limbă de circulaţie internaţională pentru a se descurca în lume. Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale învaţă limba oficială a ţării sale pentru a trăi şi munci în ţară, cu drepturi egale cu cele ale majoritarilor. Nu voi înţelege niciodată de ce unii încearcă cu înverşunare anularea acestui drept constituţional, căci este evident că necunoaşterea limbii oficiale este un handicap, un obstacol major în cale integrării lor sociale, profesionale şi politice.

Într-adevăr, trăind în România, nu-ţi este de ajuns să te descurci cu limba română, este nevoie să o stăpâneşti nu numai lingvistic, ci în toată dimensiunea ei culturală şi spirituală. Orice alte materii decât Istoria Românilor şi Geografia României pot mijloci acest tip de predare. Şi credeţi că ar fi o absurditate ca bine-venita contribuţie a viitorilor jurişti, doctori, ingineri, parlamentari, de orice etnie, să fie făcută totuşi şi în limba română?

În fine, Istoria Românilor şi Geografia României – deoarece despre aceste materii este vorba în cazul nostru – nu sunt discipline care să beneficieze de un limbaj universal, precum matematica, fizica sau calculatorul. „Ele sunt legate în mod intim de însăşi fiinţa naţională şi de rostirea românească”, după cum spunea Constantin Noica, marele filosof al limbii române.

Iată motivele pentru care nu împărtăşesc iniţiativa studiului obligatoriu în şcolile cu predare în limba maghiară a materialului didactic neoficial, regional, intitulat „Istoria secuilor”. Şi cu atât mai mult părerea că o carte de „istorie regională”, în limba maghiară, ar putea substitui predarea materiei „Istoria Românilor” în limba română.
 

POEM

 

POEM

 

De-o vreme iarnă nu mai este

Şi, iată, n-a mai nins…

Dar floarea pomii a cuprins

Ca în poveste!

 

Un cer arhaic de april

Născut în luna doua

Îşi picură, din geană, roua

Ca un copil…

 

În inimi, iată, ne pătrunde

La braţ cu umbra serii

Mireasma dulce-a primăverii

De nici nu ştii de unde!

 

Simţi doar că sunet de vioară

Apasă coarda amintirii

Şi-un brâu frumos, cum poartă mirii

A-ncins întreaga ţară!

 

PULVERIZAREA DEMOCRAŢIEI

În urmă cu 19 ani, indiscutabil, se putea vorbi de o presiune a electoratului pentru introducerea votului uninominal, demers sprijinit de marea majoritate a asociaţilor reprezentative ale societăţii civile. Ceea ce se dorea, prin aceste demersuri, era asumarea responsabilităţii personale a oamenilor politici pentru acţiunile lor şi renunţarea, o dată pentru totdeauna, la autoprotectoarea „umbrelă de partid”. Numai că, în timp ce societatea civilă vrea cu adevărat demararea unei reforme electorale, majoritatea clasei politice se mulţumea cu simple clamări. De altfel, chiar dacă ar fi existat voinţa politică necesară pentru adoptarea acestui sistem, atunci – în plin an electoral – nu mai era nicicum posibil de pus în practică, căci absenţa timpului necesar implementării sistemului de vot uninominal reprezenta, este adevărat, în acel moment, dificultăţi majore.

Iată ce susţineam la acea vreme:

·      „Se discută mult, în ultima vreme, despre avantajele votului uninominal, ziarul Adevărul fiind, pare-se, convins că prin modificarea legii electorale în acest sens ar putea fi total eliminate inconvenientele votului pe listă practicat astăzi.

Într-adevăr, la prima vedere, votul uninominal pare a fi mai avantajos din punctul de vedere al electoratului, căruia i s-ar permite să aleagă în cunoştinţă de cauză, dându-şi astfel votul în favoarea celor mai valoroşi candidaţi. Ceea ce, iarăşi aparent, nu se prea poate întâmpla în cazul votului pe liste. Există însă un număr de întrebări privind eficacitatea votului uninominal în condiţiile concrete ale ţării noastre, dominată de incultură politică şi, prin aceasta, dispusă cu precădere la reacţii emotive.

Prima dintre aceste întrebări ar fi aceea privitoare la suportarea cheltuielilor campaniei electorale. Este de presupus că partidele, la nivelul fondurilor de care dispun, şi-ar susţine proprii lor candidaţi. Cea ar avea însă de făcut un candidat realmente independent care, în ciuda moralităţii lui desăvârşite şi a valorii profesionale ieşite din comun, nu are bani să susţină o minimă publicitate electorală (afişe, întâlniri cu electoratul, deci închirierea unei săli, mesaje prin mijloace mass-media etc.), toate implicând sume considerabile şi pe care nu are cum să le procure? Cum s-ar descurca un asemenea candidat independent? Desigur, ar fi nevoiţi să accepte, dacă i se oferă prilejul, sponsorizarea cuiva, fie ca acest „cuiva” este persoană fizică sau juridică interesată în promovarea unor scopuri cu bătaia mai lungă. Nu cumva independentul intră în acest fel în reţeaua unui anume tip de clientelism, diferit, se înţelege, de cel practicat de partide, dar nu mai puţin periculos decât acesta, căci este mult mai bine disimulat? Deci, iată motivul principal pentru care mă îndoiesc că prin vot uninominal ar putea fi eliminat clientelismul.

În al doilea rând, ar fi de observat că votul uninominal funcţionează şi dă rezultate în ţările anglo-saxone, dar aceasta în condiţiile unui bipartitism consacrat clar, verificat de-a lungul câtorva secole (S.U.A., Marea Britanie etc.). Ce s-ar întâmpla însă într-o ţară ca a noastră, aflată prin ipoteză, la începuturile democraţiei şi în care numărul partidelor în activitate, deci dornice să participe la alegeri, este de ordinul zecilor? Este limpede că toate aceste partide vor veni cu candidaţii lor, cărora li se vor adăuga candidaţii independenţi, în final ajungându-se ca electoratul unei circumscripţii să fie obligat a-şi desemna reprezentantul dintre sute de candidaţi, cei mai mulţi dintre ei necunoscuţi. Cum va şti alegătorul să distingă seriozitatea, competenţa şi buna-credinţă de contrariile acestora, deci de superficialitate, mediocritate profesională şi rea-credinţă? Apoi, să nu-i uităm pe escroci, prin definiţie inteligenţi şi cu charismă şi a căror menire este tocmai de a zăpăci mintea omului de bună-credinţă şi de a-l face să se încreadă în el. Un astfel de escroc poate avea oricând întâietate în faţa unui candidat sobru, cu bun-simţ şi căruia îi repugnă să toace vrute şi nevrute doar pentru a culege simpatii facile. Şi ştim că aşa se întâmplă în societate. Atunci, ce grilă de selecţie oferim electoratului pentru a-i garanta o alegere corectă? Evident, o astfel de grilă nu a fost şi nu va fi niciodată inventată !

A treia întrebare pentru viitoarea compoziţie a forului reprezentativ căci, în cazul votului uninominal ne putem foarte bine închipui că sub cupola parlamentului s-ar regăsi câteva sute de parlamentari animaţi de cele mai felurite idei cu putinţă. Cum ar putea fi ei aduşi la o armonizare a opiniilor şi viziunilor globale în absenţa căreia orice acţiune legislativă este de neimaginat? Nu ar deveni un astfel de parlament – eclectic prin definiţie – o pradă cât se poate de uşoară pentru un executiv rodat şi cu idei omogene? Înclin să cred că da! Cu atât mai mult cu cât şi astăzi, de foarte multe ori, Parlamentul a ajuns un soi de anexă a executivului, forului legislativ fiindu-i greu să mai ţină pasul cu maldărele de ordonanţe ce cată a lua locul legii.

În sfârşit, întrebările de mai sus ne permit să întrezărim efectele negative ale votului uninominal şi nicidecum consolidarea democraţiei. Dimpotrivă, am asista la slăbirea acesteia până la pulverizare...”[1]. 

·      „Trecând însă la sistemul electoral actual, cel exclusiv pe liste de partid, acesta, cum bine ştiţi, a fost supus unei arii nesfârşite de critici. Principala acuză adusă este aceea că, sub umbrela prea largă a listei de partid, se pot ascunde foarte uşor tot felul de corupţi, incapabili, escroci sau, în cel mai bun caz, tot felul de rubedenii, iar exemple există cu duiumul. Ne punem chiar întrebarea: dacă este mai important partidul, atunci la ce bun să mai înşirăm numele candidaţilor? Motiv pentru care v-aş sugera să propunem transformarea buletinului de vot într-un fel de cărticică de colorat care să cuprindă doar semnele electorale – ochiul, cheia, garoafa, trandafirul, cireaşa (...) – şi să votăm pe aceste semne electorale. Totuşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu înseamnă că, în acest moment premergător campaniei electorale, nu s-ar mai putea face chiar nimic.

Iată ce propun: o soluţie intermediară de compromis între cele două extreme ar reprezenta-o introducerea aşa-numitului scrutin plurinominal, adică o îmbinare a celor două sisteme de votare. Astfel, n-ar mai fi nevoie de o costisitoare redesenare a circumscripţiilor electorale şi s-ar oferi totodată posibilitatea ca, în cadrul celor 41 de circumscripţii existente, electoratul să-şi poată alege parlamentarii doriţi pe listele de partid. Această formulă şi-a găsit materializarea, după cum bine ştiţi, în numeroase iniţiative legislative care, iertaţi-mă, continuă să zacă în sertarele comisiei noastre juridice. Principalele avantaje ale acestei metode, în care se votează omul de pe lista unui anume partid, ar fi că nici nu se produce o disipare a votului. Este păstrată şi coerenţa politică şi, nu în ultimul rând, electoratul are dreptul de a desemna propria listă de valori, fără a se mai afla la mâna făuritorilor de liste din interiorul oricărui partid”[2].

În raport de cele ce preced, arătam că nici unul dintre cele două sisteme nu puteau da sastisfacţie la modul absolut. Nu ne rămânea deci decât să cântărim cu grijă lucrurile şi să optăm pentru cel mai puţin rău.

- Va urma -

 

---

[1] Cronica Română nr.631 din 14 februarie 1995.

[2] M.Of. nr.79 din 15 iunie 2000, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară.

Imunitatea parlamentară. PROPUNERE DE REVIZUIRE

 
 

Pentru considerentele expuse în articolele precedente, respectiv:

- Imunitatea parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei;

- Imunitatea parlamentară în actuala Constituţie;

- Parlamentarul în procesul penal;

- Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

- Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie, 

vă supun atenţiei următoarea variantă de revizuire a textului constituţional privind „imunitatea parlamentară”: 

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI revizuită în anul 2003	CONSTITUŢIA ROMÂNIEI varianta 17.06.2013 a Comisiei de revizuire	CONSTITUŢIA ROMÂNIEI varianta C. Turianu
Art.72.- Imunitatea parlamentară	Nemodificat	Art.72.- Imunitatea parlamentară
Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului	Nemodificat	Art.72.- (1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.       Grupuri: UDMR     - ADOPTAT	Art.72.- (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
	Art.72.- (21) Deputaţii şi senatorii nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. - ADOPTAT	Eliminat
Art.72.- (3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.	Nemodificat	Eliminat