duminică, 7 septembrie 2014

Detenţia pe viaţă şi condamnarea speranţei


Problema detenţiei ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit, însă, nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţio­nate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară internaţională.
În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi – amendă şi închisoare – , ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea. În faţa acestei situaţii, neavând o gamă de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. Se speră ca prin acest mijloc, să fie descurajaţi cei care ar fi îndemnaţi să săvârşească infracţiuni şi să se dea o ripostă corespunzătoare celor ce vor săvârşi infracţiuni.
Nu vom discuta eficienţa posibilă a acestei politici penale. Ea îşi va putea dovedi însuşirile pozitive sau insuficienţa în cadrul aplicării practice.
Ne propunem, aici, să aruncăm o scurtă privire asupra modificării Codului penal, cu referire la introducerea pedepsei cu detenţia pe viaţă, cuprinsă în proiectul supus dezbaterilor parlamentare.
Detenţia pe viaţă, rezervată desigur unor fapte de o gravitate excepţională, implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.
Pedeapsa constituie şi trebuie să constituie o suferinţă. Nu este locul să analizăm caracterul de suferinţă al pedepsei, fundamentarea ei socială şi morală, condiţiile şi efectele.
Desigur că măsura suferinţei propriei pedepse este corespunzătoare – trebuie să fie corespunzătoare – gravităţii faptei săvârşite. Dar, orice pedeapsă, oricât de grea, oricât de lungă în timp, se aplică unui om. Unui om vinovat sau foarte vinovat, dar unui om. Iar societatea are dreptul să-i aplice o suferinţă corespunzătoare faptei sale. Îl poate lipsi de libertate, îi poate crea condiţii de viaţă grele, incomode, împovărătoare, îl poate lipsi de multe dintre cele cu care era obişnuit sau care îi erau necesare. Aceasta este pedeapsa, de aceea este pedeapsa. Există însă ceva de care nici un om nu trebuie să fie lipsit, de care societatea n-are dreptul să-l lipsească, şi anume, speranţa.
Chiar cel mai odios criminal, pedepsit aspru cu o lungă detenţie, are dreptul să spere. Să spere că va trăi până la terminarea timpului detenţiei şi că, ajuns oricât de aproape de capătul vieţii, va mai avea clipe – oricât de puţine – în care să se poată bucura de acea nepreţuită disponibilitate asupra propriei fiinţe, pe care o implică libertatea. Această speranţă – spunem noi – nu trebuie răpită nici unui om de pe lume. Se cuvine ca închisoarea să fie o suferinţă, dar nu se cuvine ca ea să fie un izvor de disperare.
Şi nu numai condamnatul are dreptul să spere, dar şi societatea care l-a condamnat. Şi ea are dreptul la speranţa că un om, pe care l-a pedepsit cu asprime pentru faptele sale foarte grave, se va reîntoarce în mijlocul său, cândva, oricât de îndepărtat ar fi acest cândva. Se va putea reîntoarce cu sentimentul că şi-a ispăşit vina şi că poate trăi ca un om, puţinul timp ce i-a mai rămas din viaţă.
În raport cu cele arătate mai sus, prevederea ca acel condamnat la detenţie pe viaţă să poată obţine – şi el – , la un moment dat, liberarea condiţionată trebuie considerată ca bine-venită. Ea implică o speranţă condiţionată, deci atenuată, dar, totuşi, o speranţă.

duminică, 31 august 2014

Minoritatea majorităţii



Potrivit art.73 din Constitutie: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” (alin.1); „Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei”(alin.2).
Realitatea este că discuţiile interminabile purtate şi în prezent în Parlamentul României nu au drept sursă neînţelegeri cu privire la conceptul de majoritate parlamentară – simplă sau calificată -  ci doar stabilirea cvorumului necesar aprobării proiectului sau propunerii de revizuire a Constituţiei prin referendum.
Este evident că procedura de revizuire a Constituţiei nu are caracterul unei hotărâri în înţelesul art.76 din Constituţia României şi, ca atare, ea nu se supune condiţiilor în care pot fi adoptate legile organice şi ordinare, precum şi hotărârile privind regulamentelor Camerelor, cu alte cuvinte ea nu se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (art.76 alin.1). Termenul de „majoritate” desemnează cel puţin 50%+1 din numărul total.
Este adevărat că această „majoritate parlamentară” este precizată de legea fundamentală în art.151 privind procedura de revizuire a Constituţiei, după cum urmează:
„Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere” (alin.1);
„Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un  acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (alin.2).
Aşadar, majoritatea parlamentară cerută pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire – fie că este vorba de „cel puţin de două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere”, fie de „cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” – reprezintă, în ambele ipoteze, mai mult de jumătate plus unul.
Altfel se pune însă problema în cazul proiectului sau revizuirii Constituţiei prin referendum.
Textul constituţional în discuţie, respectiv art.151 alin.3, prevede că: „Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării proiectului de revizuire” (s.n.).
Noua Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului national introduce, sub aspectul condiţiilor de validitate a referendumului pentru revizuirea Constituţiei, un cvorum de participare de cel puţin 30% şi un cvorum al voturilor valabil exprimate de cel puţin 25%, ambele raportate la numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
Or, condiţia unui cvorum de participare la referendum de cel puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente încalcă prevederile art.2 alin.1 din Constituţie, deoarece premisa unei manifestări democratice a suveranităţii prin intermediul poporului se poate asigura doar prin participarea la referendum a majorităţii cetăţenilor, constând în 50% plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente.
În concluzie, abstracţie chiar făcând de sfidarea normelor constituţionale cu valoare de principiu în stabilirea sensului noţiunii de „majoritate”, noua variantă de reglementare a cvorumului de participare la referendum nu asigură reprezentativitatea necesară de natură a conferi deciziei de revizuire forţa care să reflecte voinţa şi suveranitatea poporului.

duminică, 10 august 2014

DICŢIONAR JURIDIC - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei

Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
      
       Conform art.276 din noul Cod penal al României, fapta persoanei constând în aceea că, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, cu scopul de a-i influenţa sau intimida, se sancţionează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
       Cu referire la infracţiunea de presiuni asupra justiţiei care face obiectul acestui articol, în Expunere se arată că: „Faptele incriminate sunt inspirate din realităţile practicii judiciare, dar mai ales de frecvenţa, intensitatea şi modul de manifestare sau de intimidare din partea părţilor sau reprezentanţilor acestora, sub forma defăimărilor publice pe durata desfăşurării unui proces, obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparţialitatea judecătorilor sau procurorilor, atmosferă care poate să profite celor ce recurg la asemenea mijloace în cazul obţinerii efectului scontat, fie să-i dezavantajeze prin obţinerea unei atitudini ostile din partea magistraţilor”.
        Declaraţiile pot fi făcute în orice formă de comunicare, de la cea verbală directă la cea exprimată prin mijloacele de comunicare în masă: televiziune, radio, presă scrisă, internet. Ceea ce este esenţial este ca declaraţiile să fie publice. Sunt aplicabile, în acest context, dispoziţiile art.184 C.pen. privitoare la înţelesul sintagmei „faptă săvârşită în public”.
       Subliniem că, potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (republicată în 2005, cu modificările şi completările ulterioare), judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Pentru realizarea acestui principiu, orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor.
        De asemenea, pentru garantarea independenţei şi imparţialităţii magistraţilor, art.73 din aceeaşi lege prevede că stabilirea drepturilor acestora se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de răspunderea şi complexitatea funcţiei de judecător, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege pentru aceste funcţii.
       Chiar dacă, potrivit art.75 din Legea nr.303/2004, Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la aceştia, considerăm că incriminarea în art.276 din noul Cod penal a infracţiunii de presiuni asupra justiţiei reprezintă, în plus, un mijloc de apărare a independenţei judecătorilor şi, implicit, a prestigiului justiţiei.

sâmbătă, 9 august 2014

Libertatea presei şi legea morală


Odată cu prăbuşirea dictaturii, în ţările fost comuniste, s-au înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei.
Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri, pentru ca orice operaţie gazetărească să se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii permise, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.
Chiar şi în aceste condiţii s-au putut strecura, atât în presă cât şi, mai ales, în scrierile literare ale timpului, forme camuflate de protest politico-social, care au produs, cu siguranţă, efecte, au primenit conştiinţe şi au sădit speranţe. Dar activitatea publicistică generală a rămas închistată în forme stereotipe, lipsite de interes şi primite de cititori cu o blazată indiferenţă.
Schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Ziariştii au fost descătuşaţi de regulile impuse, de controalele permanente, de eliminările sau adăugirile arbitrare la cele scrise de ei. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documentele internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa unor organisme interstatale.
Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au declanşat o activitate intensă. Au apărut numeroase publicaţii, s-a scris şi s-a comentat despre toate aspectele actualităţii, s-au cules şi publicat informaţii despre împrejurări, fapte şi oameni, s-au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei, încununată cu atributul democratic al libertăţii.
În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Chiar dacă punctele de vedere prezentate în diverse ziare au fost şovăitoare şi contradictorii, ele au contribuit la exerciţiul gândirii cititorilor, la informarea acestora, la înfăţişarea diverselor forme de evaluare a realităţii. Dar libertatea constituie o ispită, care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia.
Libertatea presei, înţeleasă uneori ca dreptul a scrie orice şi despre oricine, poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule şi într-o exprimare de o penibilă vulgaritate. Aceasta ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc calomniei.
Rezolvarea acestei probleme a întâmpinat dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează întotdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare. Vom menţiona aici un criteriu pe care îl găsim în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Democraţii nu îşi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer depline drepturi pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie supusă întâi supusă moralei… morala este temelia culturii şi vieţii politice a societăţii… morala este izvorul libertăţii, morala este condiţia libertăţii, morala este pavăza libertăţii”.
Luarea în considerare a acestui criteriu, criteriul moral, nu simplifică problema, ci, dimpotrivă, îi augmentează asperităţile.
Desigur că acolo unde fundamentarea vieţii sociale a căpătat o anumită fizionomie morală, după o lungă perioadă de educaţie civică, de respect reciproc între oameni, de corectitudine în împletirea intereselor şi de bună creştere, pudoare şi onestitate personală, desigur ca într-o asemenea societate se poate vorbi de acţiunea unui criteriu moral care face ca libertatea, în general, şi cea a presei, în special, să nu dea loc la manifestări scandaloase.
Dar acolo unde viaţa este în schimbare, unde corupţia şi infracţionismul sunt în creştere, într-o asemenea societate este greu de fundamentat o morală care să constituie garanţia libertăţii, în general, şi a libertăţii presei, în special.
Dacă însă, într-o societate, legea morală nu se poate instaura cu fermitate, iar o etică a convieţuirii sociale nu se poate întemeia pe propria sa autonomie, aceasta nu înseamnă că acea societate este condamnată la anarhie şi că libertatea devine o noţiune fără corespondent în realitatea socială. Într-o asemenea societate, legea morală este promovată şi pusă în acţiune prin legea juridică.
Respectarea legilor ţării, aşa cum sunt ele, uneori cu deficienţe şi cu omisiuni, asigură o anumită armonie socială şi reprezintă un fond social pe care se poate exercita libertatea. Bazându-se pe respectul normelor legale, libertatea are un domeniu larg de mişcare şi, în acelaşi timp, precis delimitat. În acest domeniu delimitat, libertatea este aptă să promoveze respectul reciproc al persoanelor, conjugarea corectă a intereselor şi realizarea unei convieţuiri armonioase. Iar libertatea presei se poate exercita nestingherit, câtă vreme la baza ei stă respectul adevărului şi al dispoziţiilor legale.

sâmbătă, 26 iulie 2014

Prevederi constituţionale privind răspunderea în cazul „delictelor” de presă



În ultimul alineat al art.30 din Constituţie se arată cui revine răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică. În finalul art.30  se edictează – de astă dată în legătură cu răspunderea penală – că: „Delictele de presă se stabilesc prin lege”.
Această scurtă edictare finală ridică două probleme.
       Prima dintre aceste probleme se referă la folosirea de către legiuitorul constituţional a termenului de delicte, deşi acest termen a fost scos din terminologia legii penale române, odată cu desfiinţarea diferenţierii infracţiunilor în crime şi delicte. În actualul stadiu al legislaţiei noastre penale, termenul folosit pentru a desemna toate încălcările normelor penale este acela de infracţiune. În această situaţie, se pune întrebarea: de ce a folosit legiuitorul constituţional termenul de „delicte”?
      Să reprezinte oare folosirea acestui termen intenţia de a reintroduce în legea penală împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte­? Să reprezinte ea oare intenţia de a înlocui, în viitor, termenul general de infracţiuni cu acela de delicte? Sau să fie doar traducerea literală a unui termen folosit în unele norme democratice din dreptul internaţional?
      Ne-ar fi greu să dăm un răspuns la aceste întrebări. Doar evoluţia viitoare a reglementărilor penale ne va putea pune în situaţia de a afla – eventual – raţiunea care a stat la baza folosirii acestui termen.
       A doua problemă pe care o sugerează edictarea finală din art.30 este a şti dacă legea la care se referă textul constituţional – privind stabilirea delictelor de presă – este codul penal sau dacă se intenţionează edictarea unei legi speciale privitoare la activitatea de presă şi la faptele cu caracter penal săvârşite în cadrul acestei activităţi.
      Socotim că, în orice lege – fie ea codul penal, fie o lege specială privitoare la activitatea de presă, fie orice altă lege care ar cuprinde şi referiri la activitatea de presă – în oricare dintre acestea ar fi edictată o dispoziţie cu caracter sancţionator privitoare la fapte săvârşite prin presă, eficienţa sa juridică va fi aceeaşi. Problema rămâne o problemă de sistematizare legislativă.
     Ceea ce se mai desprinde din textul citat este că legea reprezintă singurul act normativ care poate cuprinde dispoziţii penale privitoare la fapte săvârşite în activitatea de presă. Alte acte normative, oricare ar fi natura acestora, nu pot cuprinde asemenea dispoziţii. Potrivit prevederilor art.73 alin.3 lit.h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, pentru adoptarea căreia este necesar, aşa cum prevede art.76 alin.1 din Constituţie, votul majorităţilor membrilor fiecărei Camere.
     Prin aceste dispoziţii se consacră încă o dată, ca o garanţie în plus – votul majorităţii membrilor fiecărei Camere – principiul legalităţii incriminării, înscris în art.2 din actual Cod penal, al cărui conţinut nu este niciodată inutil să fie reamintit: Legea penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

marți, 24 iunie 2014

Răspunderea pentru fapta altuia


              1.În alin.2 al art.17 din Codul penal se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Această dispoziţie are o profundă semnificaţie principală. Se consacră aici principiul că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală dacă activitatea săvârşită nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni determinate. Infracţiunea – ca instituţie fundamentală a dreptului penal – are, aşadar, o strânsă legătură cu celelalte instituţii de bază: răspunderea penală şi pedeapsa. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage răspunderea penală şi, ca efect al acesteia, aplicarea pedepsei.
               Răspunderea penală constituie, deci, consecinţa juridică imediată a săvârşirii unei infracţiuni; numai cine a săvârşit o infracţiune răspunde penal (principiul personalităţii răspunderii penale). Această consecinţă cade, în virtutea legii, asupra făptuitorului chiar în momentul săvârşirii faptei, iar nu din momentul când acesta este, efectiv, tras la răspundere.
             2. Şi în materie civilă principiul care domină întreaga răspundere socială este reglementat de art.1349 C.civ., potrivit căruia fiecare om este ţinut să răspundă pentru propriile sale fapte. Acest principiu nu este însă suficient în toate cazurile, deoarece insolvabilitatea celui chemat la repararea pagubei ar putea zădărnici instituirea răspunderii civile. De aceea, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă şi completează răspunderea autorului direct al prejudiciului.
               Noul Cod civil stabileşte două cazuri de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia: răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. 
             Se impune observaţia că, dacă răspunderea pentru fapta proprie constituie principiul general al răspunderii juridice, înseamnă că răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, de excepţie de la regulă.

luni, 16 iunie 2014

Cine l-a eliberat pe Miron Cozma?


"Cu o întârziere greu de explicat din punct de vedere logic, conducerea Companiei Naţionale a Huilei s-a decis să sesizeze justiţia în ceea ce priveşte ilegalitatea grevei minerilor din Valea Jiului. Şi, în premieră absolută, Judecă­toria din oraşul Petroşani a avut curajul să ia, în sfârşit, taurul de coarne şi să declare, conform prevederilor art. 35 din Legea conflictului de muncă, ilegalitatea grevei declanşate de ortaci, dispunând încetarea imediată a acesteia. La aflarea acestei ştiri, conflictul dintre LSMVJ – organizatoarea grevei – şi autorităţi a căpătat noi conotaţii. Oamenii lui Cozma critică vehement hotărârea justiţiei, acuzându-i pe judecătorii petroşeneni că au acţionat direct la ordinele telefonice venite de la Bucureşti.
Totuşi, dacă este să cumpănim lucrurile cu obiectivitate şi, mai ales, cu legea în mână, nu avem nici cel mai mic motiv să privim cu suspiciune verdictul magistraţilor. O asemenea situaţie cum este cea din Valea Jiului este reglementată cât se poate de clar prin Legea nr.15/1991 privind conflictele colective de muncă şi exercitarea dreptului la grevă. Respectând litera legii, magistraţii au considerat greva ilegală întrucât revendicările actuale ale ortacilor sunt complet diferite faţă de cele care au făcut obiectul conflictului de muncă conciliat în lunile august-septembrie 1998, ceea ce este în contradicţie totală cu prevederile art. 35 din legea mai sus amintită. Anul trecut, minerii cereau doar facilităţi economice şi rezolvarea unor grave probleme sociale. Astăzi, revendicările lor s‑au transformat într-un amalgam total, cu clare conotaţii politice. Mai mult chiar, cererile năucitoare ale lui Miron Cozma se schimbă de la o zi la alta. Să luăm doar un singur exemplu, revendicarea financiară, care în decurs de doar o săptămână a cunoscut nu mai puţin de trei variante. Mai întâi, s-au cerut câte 10000 de dolari pentru fiecare miner disponibilizat. „Tătuca” ortacilor a schimbat imediat macazul, cerând un salariu lunar în valoare de 500 dolari pentru fiecare miner fără loc de muncă, până la ieşirea la pensie a acestuia. Şi pentru ca tacâmul să fie complet, a urmat şi o a treia variantă: o pensie pe viaţă de 500 dolari, dintre care 400 dolari ar reprezenta, în calculele fostului profesor de matematică, pensia propriu-zisă, iar 100 – sporuri aferente. Să recunoaştem, nici nu ştii care din cele trei variante este mai aberantă, ţinând cont de realităţile socio-economice ale României de azi.
O altă încălcare a legii este abandonarea cu toptanul a minelor, neasigurându-se o treime din activitate, ca şi reluarea măsurilor necesare de siguranţă ce se impun la întreruperea activităţii în mină. Să mai amintim doar indiciile privind forţarea multora dintre mineri de a se declara, împotriva voinţei lor, solidari cu greviştii, totul culminând de altfel cu ameninţările făţişe ale celui care nu de mult se considera un al doilea Eminescu al românilor: „Cine nu este cu noi, este împotriva noastră! Celor care nu ne sprijină le vom lua toate drepturile! Să vedem cine vrea să-şi apere locul de muncă şi cine nu!”.
Iată, deci, doar câteva motive pentru care, în mod absolut just, greva ortacilor a fost declarată ilegală. Chiar dacă, o repet, acest lucru s-a întâmplat destul de târziu, CNH pierzând între timp câteva zeci bune de miliarde de lei, iar ortacii au trăit cu impresia că o altă mineriadă este din nou posibilă, crezând că forţa pumnului face legea în România. Alte aprinse polemici s-au purtat şi pe tema deplasării minerilor la Bucureşti. M-au surprins, mai ales, afirmaţiile domnului deputat Adrian Năstase: „În orice caz, a nu permite minerilor să se deplaseze dintr-un loc în altul, în timpul unei greve – aşa cum de altfel se întâmplă peste tot în lume – nu este democratic”. Îmi pare sincer rău, dar nu văd în nici un caz de ce ar fi necesar ca 20.000 de mineri „înfierbântaţi” de discursurile belicoase ale lui Miron Cozma să vină la Bucureşti, mai ales ţinând cont – nu se poate altfel – de sângeroasele precedente existente. În această conjunctură, măsurile de precauţie – ci, atenţie, nu de represiune! – luate de forţele de ordine şi de ministerul Transporturilor mi se par cât se poate de raţionale. Cum altfel ar trebui procedat când chiar „Atotputernicul” din Valea Jiului se răţoieşte la toată lumea că nu este un simplu lider sindical ci, ţineţi-vă bine „un conducător de oşti”. În aceste condiţii, mai poate fi oare vorba doar de o banală grevă? Nu prea cred.
Este clar, minerii nu sunt în nici un caz aşteptaţi la Bucureşti. În afara unuia singur, care este nu doar aşteptat, ci chiar invitat, rugat, somat. Este drept, de procurori şi judecători. Iar aceste călduroase invitaţii nu vin doar din Bucureşti, ci şi din alte oraşe, de pe unde Miron Cozma şi-a împrăştiat sumedenia de procese penale ce i-au fost intentate. Şi care continuă să fie tratate în acelaşi stil inconfundabil, adică cu un sictir total. Poate că, dacă tot este domnia sa un neînfricat „conducător de oşti”, ar trebui să se prezinte frumuşel şi la procesele pe care le are, pentru a privi adevărul în faţă. Curaj nu trebuie să ai doar atunci când în spatele tău se află 20.000 ortaci manipulaţi şi dezlănţuiţi.
Justiţia a considerat greva minerilor din Valea Jiului ca fiind ilegală. Vinovaţi de haosul social din ţară nu au fost minerii, nici patronatul, nici măcar Miron Cozma. Vinovaţi au fost cei care l-au eliberat, în pofida literei legii, pe liderul minerilor."

 
Adevărul – 20 ianuarie 1999
 


vineri, 13 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 – Partea a III-a


Consecinţe ale evenimentelor din 13 iunie 1990

 „Imediat după evenimente şi până în zilele de acum, ex-preşedintele Iliescu a considerat normal ce s-a întâmplat în 14-15 iunie (vorbind, cel mult, de unele „excese” pe care a încercat totuşi să le justifice). Fostul şef al statului persista în a da vina pe evenimentele din 13 iunie, refuzând însă să recunoască faptul că ele au fost provocate tot de către puterea politică, prin violenţa cu care „s-a curăţat” Piaţa Universităţii. Şi apoi prin violenţa gratuită a forţelor de ordine contra manifestanţilor, luaţi la bătaie din senin, provocaţi să riposteze, Piaţa Universităţii era blocată cu maşini, ceea ce înşişi unii generali consideraseră o greşeală. Fusese o provocare clară. Se ştie apoi de înregistrarea convorbirii dintre generalii Chiţac şi Diamandescu, despre incendierea maşinilor, „aşa cum a fost înţelegerea cu domnul preşedinte”. Responsabili în egală măsură cu preşedintele Iliescu sunt conducătorii de atunci ai TVR, Emanoil Valeriu şi Răzvan Theodorescu, care, pe lângă lansarea unor apeluri aberante la „apărarea” Televiziunii, au oprit în mod nejustificat emisia (cum nu se întâmplase în decembrie 1989, deşi se trăgea chiar de pe culoarele instituţiei), ceea ce, conform declaraţiei tuturor liderilor minerilor implicaţi, a fost determinant pentru venirea lor la Bucureşti. Semnificativ este faptul că printre cei vânaţi s-au numărat şi foştii deţinuţi politici.
Mulţi dintre cei care au suferit – persoane şi instituţii – au făcut plângeri la Procuratură, unii dintre ei cu date concrete şi nume de agresori, dar ele au rămas fără urmări. Mult timp au fost şicanate ori chiar judecate tot victimele. Şi, pentru că le-a scos din cauză, pe atunci judecătorul Corneliu Turianu a fost demis de către PDSR din funcţia de preşedinte al TMB” (Roxana Iordache, 13-15 iunie 1990, o pată în istoria României, în „România Liberă”, iunie 1999). 

Având în vedere tocmai aceste împrejurări sus-menţionate, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia I penală, a pronunţat la 29 ianuarie 1991 sentinţa. Cinci inculpaţi au fost achitaţi în totalitate. Nu s-a putut proba în cazul lor nici distrugerea în paguba avutului obştesc, nici pătrunderea fără drept, nici ultrajul şi nici ultrajul contra bunelor moravuri. Mai mult: nici unul din cei cinci nu a putut fi dovedit ca fiind prezent pe 13 iunie la Televiziune! Ceilalţi şase inculpaţi au fost, de asemenea, achitaţi pentru infracţiunea de distrugere în paguba avutului obştesc, dar, reţinându-se că au pătruns fără drept în sediul unei instituţii publice ori că au tulburat ordinea şi liniştea publică, au fost condamnaţi la pedepse variind între 2 şi 6 luni închisoare, dispunându-se totodată suspendarea condiţionată a executării acestora, iar pentru faptele comise de minori instanţa a restituit cauza procurorului spre a lua măsuri de încadrare a acestora într-o muncă sau într-o formă de învăţământ.
A se citi şi:

joi, 12 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea a II-a


 
Sentinţa
 
„Dosarul nr. 1448/1990, care cuprinde cel de-al doilea lot al evenimentelor din 13-15 iunie 1990, a fost cel care a intrat ultimul pe rolul Secţiei I penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Cu toate acestea, este primul care ajunge la final. Aceasta se datorează felului în care au fost conduse dezbaterile de către completul de judecată – prezidat de dl. Corneliu Turianu şi judecător dna. Magdalena Dumitru – cu discernământ şi operativitate, aceasta din urmă dovedită şi prin disjungerea cauzei pentru un număr de 14 inculpaţi, trimişi greşit în faţa Tribunalului, deoarece infracţiunile ce li se puneau în sarcină erau de competenţa judecătoriei de sector” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990). 

„În acest timp, unii începeau să strâmbe din nas, constatând că “gluma” lui Turianu se îngroşase şi moftul cu scoaterea cătuşelor începe să miroasă a Justiţie, de fapt a judecător independent.
În faţa fermităţii completului de judecată, procurorii încep să dea încet, încet înapoi. Numai televiziunea se ţine băţoasă pe poziţie, jurista acestei instituţii naţionale cerând cu insistenţă ca inculpaţii, chiar dacă nu li s-a dovedit vinovăţia, “barem să plătească geamurile sparte” (Simion Buia jr., Inculpaţii din 13…, în “România liberă” din 24 ianuarie 1991). 

„Acest dosar este judecat de completul prezidat de către preşedintele Secţiei I penală, domnul Corneliu Turianu care, chiar la primul termen de judecată în şedinţa publică din 29.10.1990, dispune punerea în libertate a tuturor inculpaţilor, iar ca dovadă că totuşi mai sunt printre oameni şi oameni, roagă pe cei ce-i escortează să le descătuşeze mâinile arestaţilor. Apreciind că până la 7.01.1991, dată la care a fost fixată penultima şedinţă de judecată, cercetarea judecătorească a decurs normal graţie completului de judecată condus de preşedintele secţiei mai sus amintit, nu am considerat necesar a prezenta unele aspecte deficitare de ordin procedural inerente fiind oricărui început de anchetă judecătorească” (Şerban Popa, Ne păstrăm în continuare speranţa, în „Dreptatea” din 9 noiembrie 1990). 

Şi, în sfârşit, a venit şi clipa mult aşteptată: sentinţa pronunţată la 28 ianuarie 1991 de Secţia 1 penală a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Iată pe scurt cuprinsul ei:
„Cei trei inculpaţi, pentru care Procuratura a cerut achitarea integrală, Almăşan Ion Dan, Broască Constantin şi Toma Florian, au fost achitaţi pentru toate infracţiunile ce li se puseseră în sarcină, în baza art.11 pct.2 lit., raportat la art.10 lit.c) din Codul de procedură penală. Pe acelaşi temei, au mai fost integral achitaţi Lungu Gheorghe şi Mistreanu Mihai, acesta din urmă fiind unul din cei pentru care a fost nevoie de mai multe adrese ale Tribunalului pentru ca locul de deţinere (Secţia 11 Poliţie) să binevoiască a-i da drumul, atunci când instanţa dispusese punerea sa în libertate. În aceeaşi situaţie s-a găsit, dar cu un alt loc de detenţie – Penitenciarul Jilava – şi inculpata Mustaţă Ujică Tamara, care însă a fost găsită vinovată de infracţiunea de pătrundere fără drept în sediul unei instituţii publice, fiind condamnată la 6 luni închisoare. Aceeaşi pedeapsă a fost pronunţată şi pentru Rădulescu Stelica şi pentru aceeaşi infracţiune, ambele fiind achitate pentru celelalte învinuiri: distrugere în paguba avutului obştesc, ultraj şi ultraj contra bunurilor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Inculpaţii Marin Gheorghe şi Nicu Costel au fost găsiţi vinovaţi, în afară de aceeaşi infracţiune, pentru care au primit tot câte 6 luni de închisoare, şi de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, pentru care li s-a aplicat câte 2 luni de închisoare (primul dintre ei a mai primit 6 luni şi pentru infracţiunea de ultraj) urmând să execute pedeapsa cea mai grea, adică 6 luni închisoare. În acelaşi timp însă, în temeiul art.81 Cod penal, instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei, condiţionat, pentru toţi cei condamnaţi (…). În privinţa minorilor Lambru Dumitru şi Dobre Marian, Tribunalul i-a achitat de învinuirea de distrugere în dauna avutului obştesc, iar pentru infracţiunea de ultraj, pătrundere fără drept şi ultraj, contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice, le-a înaintat dosarul Procuraturii în scopul de a-i încadra într-o muncă sau formă de învăţământ, cu încredinţarea lor colectivelor respective. Rezultă, în concluzie, că nici unul dintre inculpaţi nu va mai avea de executat vreo pedeapsă. Şi aşa au stat destul într-o detenţie nemeritată, pentru care cei achitaţi sunt în drept şi datori chiar să ceară reparaţiile necesare de la cei răspunzători, conform prevederilor legale. Nu este sub nici un motiv cazul să renunţe la acest drept din slăbiciune, din îngăduinţă sau comoditate. Ei nu au avut parte de nici una din ele şi nici măcar de a fi trataţi în respectul legii.
Un cuvânt în plus pentru înaltul profesionalism şi lecţia de practică judiciară pe care a oferit-o completul de judecată compus din domnul preşedinte Corneliu Turianu şi doamna judecător Magdalena Dumitru. O dorim urmată de toate forurile de judecată şi în toate cazurile” (Ioan Frâncu, Punctul final în al treilea proces al „Golanilor”, în „Dreptatea” din 6 februarie 1991).

miercuri, 11 iunie 2014

Judecarea celui de-al doilea dosar privind evenimentele din 13 iunie 1990 - Partea I


Primul termen de judecată


 „Constanţi poziţiei noastre că în sala Tribunalului trebuie să dăm dovadă de un deosebit respect faţă de instanţă, ţinând cont de solemnitatea desfăşurării unei şedinţe de judecată, nu împărtăşim părerea că într-o asemenea sală este loc şi pentru aplauze furtunoase. Reporterul, cu toate că este de felul său sobru, în sufletul său a aplaudat măsurile dispuse de către completul de judecată condus de un magistrat de înaltă marcă dl. Corneliu Turianu, care, într-o ţinută aleasă, făcând dovada cunoaşterii în cele mai mici amănunte a dosarului, a luat măsuri legale, dar şi umane. Este o plăcută surpriză modul în care s-a desfăşurat prima şedinţă a acestui dosar. Preşedintele completului a dispus ca măcar în faţa Tribunalului inculpaţii să nu poarte cătuşe. Cererile avocaţilor au fost examinate cu cea mai mare grijă şi admise, în consecinţă, în totalitate. S-a dispus punerea în libertate a tuturor acestor [prizonieri de conştiinţă]…” (Simion Buia jr., Aplauze sub cupola Palatului de Justiţie, în  „România Liberă” din 1 noiembrie 1990).

 „La termenul de 5 noiembrie, în dosarul nr. 1448/1990, privind al doilea lot al celor anchetaţi pentru comiterea de infracţiuni în legătură cu  evenimentele din 13 iunie, aflat spre rezolvare la Tribunalul Municipiului Bucureşti – dat fiind timpul scurs de la termenul din 29 octombrie, când a fost decisă încetarea provizorie a măsurii de arestare a celor anchetaţi – era de  presupus ca toţi cei arestaţi să fi fost eliberaţi. Cu toate acestea, trei dintre prizonieri nu beneficiază încă de măsura dispusă de către Tribunal. Este vorba de April Popescu, Mihai Mistreanu şi Tamara Mustaţă. În cazul primilor doi, poliţia a ignorat pur şi simplu adresa Tribunalului prin care i se făcea cunoscută încetarea provizorie a măsurii de arestare, iar în cel de al treilea caz a fost adusă în instanţă în aceeaşi ţinută [specifică]. În faţa acestor acte scandaloase, preşedintele completului de judecată, domnul Corneliu Turianu, a dispus sesizarea Procuraturii Militare pentru a o obliga să intervină. Ne solidarizăm necondiţionat cu măsura întreprinsă de instanţă deoarece considerăm că abuzurile au durat şi aşa prea mult, iar cei vinovaţi de comiterea lor trebuie aduşi ei înşişi în faţa legii” (Ion Frâncu, Eliberaţi neeliberaţii - Cum este posibil să fie (încă) ignorată decizia unui magistrat, în „Dreptatea” din 9 ianuarie 1990).

 În final, instanţa a constatat că cei puşi în libertate încă se mai află în stare de arest – unii la circa de Poliţie, alţii la Penitenciarul Jilava –, la baza reţinerii neaflându-se nici un mandat, fapt ce constituie infracţiunea de reţinere ilegală!… Înainte de suspendarea şedinţei, preşedintele completului a dispus sesizarea Procuraturii Militare pentru reţinerea ilegală a inculpaţilor, cu atât mai mult cu cât termenul de punere în libertate a fost depăşit de mult. Mai mult chiar, problema a fost percepută şi dintr-un alt punct de vedere, cât se poate de just, acela al ignorării deciziei unui magistrat după principiul mioritic „Câinele latră, noi ne vedem de ale noastre”.

sâmbătă, 31 mai 2014

LIMITELE EXERCITĂRII LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE PRIN PRESĂ

 

Potrivit art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale încorporată dreptului intern (conform art.11 alin.2 din Constituţia României), fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, exerciţiul libertăţii de exprimare ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia.
În aplicarea acestui text, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului afirmă că aria limitării (restricţiilor) adusă de un stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Sintagma „prevăzută de lege” circumscrie, în concepţia jurisprudenţei Curţii Europene, existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii normative restrictive, conformă Convenţiei. Legitimitatea scopului unei asemenea dispoziţii este apreciată prin prisma ideii de protecţie „a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia”, ca valori enumerate limitativ în paragraful 2 al art.10. În sfârşit, sub raportul necesităţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”, utile „bunei funcţionări a unei societăţi democratice”. Aprecierea în concret a necesităţii se realizează „de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele cauzei”.
Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marelui public.

duminică, 18 mai 2014

Justiţia, un show penal

fragment din interviul acordat cotidianului Evenimentul Zilei
(consemnat de Robert Turcescu)

‑ Cum se pedepseşte în România, domnule Turianu? Sistemul juridic românesc pedepseşte pe toată lumea la fel sau există, vorba lui Orwell, „unii mai egali decât alţii”?
‑ Aşa cum e construit, Codul penal e egal pentru toată lumea, e adresat tuturor muritorilor care se supun exigenţelor sale. Cum se aplică în practică, e cu totul altceva... E şi o aplicare subiectivă, dar şi una obiectivă. De pildă, în raport cu ceea ce a făcut fiecare, cu persoana şi antecedentele lor, doi oameni care comit aceeaşi faptă iau pedepse diferite. De aceea, Codul penal lasă o marjă „de la doi ani la cinci ani”, să spunem, în care judecătorul aplică pedeapsa. Asta e ceva normal, anormal este să te pomeneşti că pentru o faptă de o gravitate deosebită e aplicată o pedeapsă derizorie. Şi lumea nu‑şi explică de ce... Ei, aici se presupune că intervine, câteodată, o imixtiune din afară, o ingerinţă politică. Dar este posibil, şi eu sunt dispus să cred asta, că judecătorul n-are pregătirea necesară. Nu e obligatoriu să fie o ingerinţă politică.
‑ Avem judecători slab antrenaţi?
‑ Nu spun că sunt slab antrenaţi, spun că nu au stagiu, sunt numiţi direct de pe băncile facultăţii la cele mai înalte instanţe.
‑ Cât ar trebui să treacă pentru a ocupa astfel de poziţii?
‑ Legea de organizare judecătorească fixează nişte termene concrete pentru un judecător care-şi face stagiatura, pentru un judecător care lucrează la judecătorie, şapte sau zece ani pentru unul care e la Curtea de Apel, pentru Curtea Supremă de Justiţie se cere o anumită vechime... Or, aceste termene nu sunt respectate, se pătrunde cu aşa-zisa suplinire de termene, cu derogările date, aşa în neştire. Şi vă daţi seama că un judecător abia ieşit de pe băncile facultăţii, pus acolo pe podiumul din sala de judecată, se simte un fel de Dumnezeu, uită de sine.
‑ Poate e o criză a sistemului, oamenii cu experienţă părăsesc activitatea de judecător, se fac avocaţi...
‑ Imediat după Revoluţie s‑a încercat schimbarea bruscă a sistemului judiciar dând afară judecătorii profesionişti. Ca urmare, au rămas în justiţie foarte puţini din „vechea gardă”, de la care aveai ce învăţa. Au apărut tineri judecători lipsiţi, se vede, de experienţă. După mine, un judecător, pentru a-şi duce la îndeplinire această misiune, ar trebui să facă un stagiu obligatoriu în avocatură. Cel puţin trei ani, pentru a lua contact cu instanţele. Încă de pe băncile facultăţii cam ştii ce va deveni un student: judecător, procuror, funcţie şi de temperament şi de modul de gândire... Treburile acestea la noi se neglijează, se ia cu lopata, să umplem golul ăla sau ăla. În alte ţări, în cele două Germanii, bunăoară au hotărât ca, preţ de câteva luni, să nu mai funcţioneze justiţia şi au luat fiecare magistrat în parte să vadă ce-a făcut, cum e dotat, dacă îi place munca pe care-o face... În timp s-au umplut instanţele cu profesionişti, încet-încet. Nu se poate hei-rupism în materia asta şi nu creăm noi justiţia. Dar la noi, miniştrii de resort, mulţi dintre ei accidente ale justiţiei, vin cu fel de fel de inovaţii. Dacă observaţi, de la fiecare porneşte justiţia, ca şi cum până la ei era haos ori nu era nimic.
‑ E deja foarte răspândită impresia că, dacă ai bani, în momentul de faţă, scapi de braţul lung al legii. Mai mult, oameni care fură un ou stau doi ani la puşcărie, iar cei care devalizează bănci furând miliarde stau câteva luni şi ies pe caz de boală. Încrederea populaţiei în justiţie e la cota de avarie, domnule Turianu.
‑ Am practicat meseria de judecător 30 de ani şi dacă, în urmă cu ceva vreme, îi spuneai unuia că e corupt sau că planează asupra lui nişte suspiciuni, dom’le, se îngălbenea, făcea icter. Acum am discutat cu un tip şi mi-a spus, detaşat, „Şi care-i problema?!”. Deci te lasă fără replică... Dar eu nu zic totuşi că în justiţie totul se rezolvă acum cu bani. Să nu pornim de la câteva uscături care există în orice sistem, vă rog să mă credeţi. În mare, în corpul judecătoresc nu cred că banul joacă un rol atât de mare. Nenorocirea e că au venit în el oameni din alte profesii, nu cei mai buni pentru a fi judecători. Au venit oameni care, de obicei, au fost daţi afară din sistemul lor, mulţi miliţieni, domnule, care n-au practicat înainte nici avocatură, nici justiţie, dar care în conjunctura asta au umplut tribunalele ocupând posturi de judecători.
‑ Mai avem o problemă: e din ce în ce mai evidentă lipsa colaborării între poliţie, Parchet şi judecători.
‑ Ştiţi de ce? Pentru că între „capii” acestor instituţii există un război, un război declarat.
‑ Care e miza, pentru ce se bat?
‑ Pentru cine e mai puternic se bat, şi se comportă ca nişte copii. De fapt, se joacă cu un sistem care ar trebui să fie de temut. Ştiţi cât îi trebuie unui poliţist să depisteze un drogat şi filiera? Luni de zile! Şi, după ce-l prinde, vine un procuror şi zice: „Dom’le nu-i bine, că n-a semnat în stânga paginii, a semnat în dreapta!”, ca să-i dea una peste nas că ăla nu cunoaşte Dreptul. Sunt poliţe plătite nu numai în dispreţul legii, dar şi al omului de rând care şade cu gura căscată privind acest război. Mai nou, el se duce şi în plan mediatic, cam toate marile arestări se fac televizat, cu bliţuri cu reflectoare... Păi, e normal aşa ceva?! Nu-i normal, munca de justiţie e o muncă tăcută, chiar dacă, de fapt, sub ideea de justiţie e un om. Dar omul acela, personalitatea lui, trebuie să stea, în cazul judecătorului, spre exemplu, înăuntrul acelei robe.
‑ Românul crede că a merge să-ţi cauţi dreptatea în justiţie e un proces anevoios în urma căruia, de multe ori, nu rezolvi nimic. Când se va schimba acest mod de a privi lupta în instanţă?
‑ Atunci când judecătorul va avea cu adevărat muncă de judecată şi nu ca acum, 80 de dosare pe zi de lucru. Atunci când va lucra calitativ, nu cantitativ. Judecătorul nu e pompier, trebuie lăsat să judece.
‑ Optzeci de dosare pe zi de lucru?!
‑ Da, judecătorul intră în şedinţă de vreo două ori pe săptămână, cu vreo 80 de dosare. Împărţiţi şi dumneavoastră 80 de dosare la o perioadă de lucru de 6-8 ore şi aflaţi cât timp e afectat fiecăruia. Eu am făcut o propunere să se revină la completul de judecată de doi sau trei judecători... S-a lăsat pe umerii unui judecător, şi ăla stagiar, întreaga muncă de judecată şi nu e bine. Ori, când sunt doi judecători, unul dintre ei îl completează pe celălalt...
‑ Aţi fost judecător 30 de ani... probabil că aţi judecat mii de speţe. Dormiţi liniştit gândindu-vă la sentinţele pe care le-aţi dat, domnule Turianu?
‑ Nu mi-e ruşine de soluţiile pe care le-am dat în aceşti ani şi răspund pentru ele.
Dorm liniştit când mă gândesc la hotărârile pe care le-am pronunţat, domnule...

joi, 24 aprilie 2014

Recursul extraordinar sovietic, din nou la modă


Discurs parlamentar
 
"Deunăzi am primit o scrisoare de la Vicariatul General Greco-Catolic Ucrainian din Rădăuţi. Da, într-adevăr, aţi ghicit! Este vorba tot despre un lăcaş de cult disputat. Numai că ceea ce m-a frapat – şi ar trebui să vă frapeze şi pe dvs. – este faptul că faimosul recurs în anulare începe să fie folosit peste tot. Încă puţin şi domnul procuror general va promova recurs în anulare şi împotriva alcătuirii echipei naţionale de fotbal a celuilalt general, Puiu Iordănescu! Şi-atunci, am greşit cu ceva când am afirmat că respingerea propunerii de eliminare din cod a recursului în anulare va însemna că acest instrument periculos, recursul special în materie civilă, substitut al teribilului recurs extraordinar de tip stalinist va prolifera nestânjenit? De fapt, de ce m-aş minuna domnilor când un coleg senator traduce enunţul leninist „Legalitatea este una de la Kaluga la Kazan” prin „Legalitatea e una de la Caligula la Cazan”!!!
Dar să revenim la scrisoare. Printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Suceava, un lăcaş de cult din Câmpulung Moldovenesc a fost redat enoriaşilor greco-catolici. Dar dl. procuror general scrofulos la datorie, atacă din oficiu cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârea judecătorească irevocabilă de retrocedare. Pe motiv, păi cum altfel, că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti!
Iată, domnilor colegi, că degeaba am pedalat unii dintre noi că recursul în anulare se va toci cât de mult va fi folosit în problema caselor naţionalizate. Nu, domnilor! Recursul în anulare – acum, rămas în picioare în urma votului din Senat – din motive de care, înţelegeţi-mă, nu mai vreau să-mi amintesc – este folosit la ce te gândeşti şi mai ales la ce nu te gândeşti. Dar, asta e!
Acum, că tot i-a rămas procurorului general asul în mânecă, trebuie să-l folosească. Să trecem însă şi peste asta. Numai că, pronunţându-se asupra recursului în anulare referitor la retrocedarea aceluiaşi lăcaş de cult, Curtea Supremă de Justiţie scrie negru pe alb, citez:
„Este adevărat că, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 (privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic – n.n.) a fost abrogat, însă această împrejurare nu este de natură a stinge dreptul de proprietate al statului, care s-a constituit pe baza unui act normativ în vigoare la acea dată... În consecinţă, în speţă, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti s-a concretizat prin aceea că cele două instanţe au cenzurat un act de guvernământ – atenţie! –, retrocedând imobilele din litigiu, retrocedare care nu poate fi făcută decât tot printr-un act normativ ce intră în sfera de atribuţii a Parlamentului” (n.n.).
Cât se poate de corect! Problema, deci, este una pur juridică vizând în esenţă şi exclusiv regimul de proprietate. Nu poate nega nimeni acest lucru. Până şi Legea Cultelor, nr. 177/1948, stipulează în mod expres că „averea cultelor dispărute ori a căror recunoaştere a fost retrasă revine Statului”.
Deci, STATUL, domnilor, este proprietarul acestor lăcaşuri de cult, nu enoriaşii şi cu atât mai puţin capii celorlalte culte religioase, care capi nu fac decât să imagineze ori să întreţină reale stări conflictuale. Şi cum comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, instituite prin Decretul-lege nr. 126/1990, au fost sublime dar au lipsit cu desăvârşire, nu era datoria Statului, cel căruia i-a revenit proprietatea să rezolve problema?
Sigur că da! Numai că în Parlamentul României, când s-a ajuns la elaborarea respectivului act normativ, s-au auzit destule voci „constructive” care au spus: „Mai lăsaţi-ne în pace, că noi nu ne ocupăm de treburi bisericeşti”! Şi uite aşa bălmăjim legile, jucându-ne cu cartelele de vot, de parcă am da cu banul. Când ne aflăm în sală, bineînţeles !
În încheiere, sper să nu fi cobit în ceea ce priveşte echipa naţională de fotbal, dar de la recursul în anulare – cum, zic eu, încercai să vă demonstrez – te poţi aştepta la orice ! După cum la orice te poţi aştepta şi de la cei chemaţi să judece aceste recursuri „speciale” – adică comploturile, pardon, completele de la Curtea Supremă de Justiţie – care, miram-aş, să n-o întoarcă după cum bate vântul. Doamne fereşte !"

(Monitorul Oficial nr. 13 din 16 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

marți, 22 aprilie 2014

Recursul extraordinar – cale de atac nocivă şi inutilă

 
Discurs parlamentar

Domnilor senatori,
A existat un individ, acum aud că-l clonează, individul acesta clonat se numea Lenin, şi Lenin acesta a inventat un principiu de drept: „legalitatea este aceeaşi de la Kaluga la Kazan” şi în baza acestui principiu de drept a înfiinţat recursul extraordinar. În 1993, legiuitorul român, bravo lui cine a fost de data asta, a scos din Codul de procedură acest nociv recurs extraordinar. Ca urmare, ce să facă procurorii noştri, că au rămas fără jucăria recursului extraordinar şi nu mai puteau să apeleze nici la celelalte două căi de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare. Atunci hai să înfiinţăm noi o „nouă” cale extraordinară de atac care se numeşte recurs în anulare. Pe scurt, partea se judecă la judecătorie, de la judecătorie se face apel, de la apel se face recurs şi, când răsuflă omul uşurat că a terminat, se vrea acum să se vină cu recursul în anulare, care să poată fi declanşat pentru – culmea! – două motive care există deja în Codul de procedură civilă. Problema caselor naţionalizate nu reprezintă un motiv, un argument juridic. Asta a invocat domnul procuror general, din păcate un om deştept dar care acum şi-a rupt gâtul, astfel că dacă nu insista cu motivul caselor naţionalizate, nu puteam eu să vă conving pe dumneavoastră că nu trebuie să existe recurs în anulare. Problema caselor naţionalizate reprezintă pretextul acestei căi nocive de atac, căci alta este atribuţia procurorilor în materie civilă. Vă rog să reţineţi că în materie penală există recurs în anulare şi trebuie să existe.
În materie penală, un om nevinovat, condamnat peste 20 de ani, dacă se dovedeşte că altul este asasinul, trebuie să iasă din puşcărie, dar în materie civilă, domnii mei, soluţiile instanţelor judecătoreşti pot fi controlate de procuror numai când este vorba de minori şi interzişi. Păi, dacă este vorba de minori şi interzişi, ce caută domnul procuror în probleme de case naţionalizate, de spaţiu locativ, de... asta este problema. Deci nu vă temeţi că în lipsa „recursului în anulare” a rămas Codul de procedură civilă văduv. Există această cale de atac, numai că se numeşte revizuire şi contestaţie în anulare. Să le menţinem şi să înlăturăm recursul în anulare.

(Monitorul Oficial nr. 122 din 9 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

luni, 14 aprilie 2014

Ultraj prin presă nu există



Ameninţarea de către un ziarist a unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi săvârşite prin presă.
Potrivit art.206 din Codul penal, „(1)Fapta de a ameninta o persoana cu savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea care a format obiectul amenintarii.
(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Definind infracţiunea de ultraj, art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.
Deci, săvârşirea trebuie să aibă loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea infracţiunii de ultraj.
Dar cuvintele scrise în presă – oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei masei de cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.
În această situaţie – a incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului incriminator.

 

sâmbătă, 12 aprilie 2014

Unele „mişculaţii” financiare ale Parlamentului


Discurs parlamentar

„Deunăzi s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu trebuie să-l afle nimeni.
Eu unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire” legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului României.
Lucrurile sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi, cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro, care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel, în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte, zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului popor cubanez”. Aşa că mai încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri, domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa, mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.”

(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea a II-a,
Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)