Dreptul la imagine

În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).

Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s‑a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.

Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.

Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într‑un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într‑un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea‑credinţă i te poţi sustrage, deformându‑i abuziv sensul.

Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi‑a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

Prevederi constituţionale privind libertatea de exprimare

         Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare, care face parte dintre drepturile fundamentale înscrise în legea fundamentală.

         După ce, în primele alineate ale textului sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în ultimele trei alineate, legiuitorul constituant impune anumite limite exerciţiului – ce ar putea deveni abuziv şi nociv – al acestei libertăţi.

         În alineatul 6 – care se află într-o manifestă corelaţie cu calomnia prin presă – se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

         În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor persoane independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme imprimate, emisiuni de televiziune etc.

         La fundamentul acestui punct de vedere stă, desigur, înţelesul literal al termenului de „imagine”. În acest înţeles literal, imaginea este o reproducere a înfăţişării fizice, reproducerea care poate face obiectul unei fotografii, a unei emisiuni televizate, a unei picturi, desen etc.

         Într-un punct de vedere opus celui de mai sus s-ar putea susţine că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi lealitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.

         Aceasta ar fi propria imagine care intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional. Acest text s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale, demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat că primele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei şi nu de un obiect material cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine –rezultat al unui complex de comportări – ar completa în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.

         Desigur că, în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmă înţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei – fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. 

Criterii de delimitare a daunelor (Partea a II-a. Constatarea existenţei daunei)

Împărţirea valorilor în valori materiale şi valori morale are drept corespunzător, în caz de prejudiciere a acestor valori, împărţirea daunelor în daune materiale şi daune morale. În valorile materiale se înscriu bunurile imobile sau mobile, banii, creanţele, trupul uman cu toate organele sale, viaţa şi sănătatea, iar în bunurile morale se integrează demnitatea, cinstea, adevărul, dreptatea, bunătatea, caritatea, corectitudinea şi chiar dragostea.

În mod corespunzător, lezarea valorilor materiale va produce daune materiale, iar lezarea valorilor morale va da naştere unor daune morale. Şi unele şi altele trebuie reparate. Iar repararea civilă se face, în genere, prin acordarea de despăgubiri băneşti.

Când este vorba însă de fixarea acestor despăgubiri se ridică problema echivalenţei dintre aceste despăgubiri şi daunele pe care le sunt destinate să le repare, echivalenţă pentru realizarea căreia este necesară evaluarea daunelor.

Înainte de a aborda problema evaluării daunelor este necesar să menţionăm că uneori o aceeaşi faptă poate produce consecinţe dăunătoare atât în ordinea valorilor materiale, cât şi a celor morale. Cumulul acesta al daunelor materiale cu daunele morale produse de o aceeaşi activitate ilicită trebuie să atragă acordarea de despăgubiri pentru ambele categorii de daune produse, căci despăgubirea trebuie să reprezinte o reparare integrală a întregului prejudiciu produs. Astfel, persoanei căreia, ca urmare a faptei nesăbuite a unui conducător de vehicul, a trebuit să i se amputeze un braţ va trebui să i se acorde despăgubiri băneşti pentru:

- daune materiale constând în cheltuielile îngrijirilor medicale, diminuarea veniturilor ca urmare a scăderii capacităţii de muncă, cheltuieli cu modificările vestimentare pe care le implică noua structură a organismului şi orice cheltuieli de aceeaşi natură care pot decurge din obligarea victimei de a-şi îndrepta paşii pe un nou destin;

- daune materiale rezultate din modificarea structurii fizice a victimei, din pierderea unui organ esenţial pentru coordonarea funcţiilor sale corporale, din suferinţele fizice – dureri, eforturi, adaptări dificile – care i s-au produs şi se vor manifesta în continuare în desfăşurarea vieţii acesteia;

- daune morale rezultând din suferinţele psihice, determinate de situaţia de handicapat pe toată viaţa; această inferioritate fiziologică determină conştiinţa unei incapacităţi în raport cu persoanele normale, incapacitate percepută de cel în cauză ca o inferioritate înjositoare şi, implicit, un izvor de permanente suferinţe sufleteşti.

Constatarea existenţei acestor daune este prima sarcină a instanţelor sesizate cu cererea de despăgubiri: odată constatată existenţa daunelor, intervine a doua sarcină a acestor instanţe, şi anume evaluarea lor, pentru a se putea fixa cuantumul despăgubirilor băneşti.

Conexiunea unor daune cu aspecte diferite – materiale sau morale – este frecventă în domeniul urmărilor pe care le produc faptele infracţionale.

Criterii de delimitare a daunelor (Partea I. Natura daunei)

Deosebirea dintre daunele materiale şi cele morale este susceptibilă de o abordare mai nuanţată.

Daunele materiale reprezintă, credem, orice diminuare a integrităţii, funcţiunii şi randamentului oricărei entităţi materiale, indiferent de caracterul său patrimonial sau nepatrimonial. Desigur că atunci când cineva sparge un geam, prin aceasta produce o pagubă materială, care se înscrie în ordinea valorilor patrimoniale. Evaluarea în cifre băneşti a pagubei astfel produse nu constituie o problemă, bunurile patrimoniale având, fiecare, un echivalent pecuniar determinabil. Geamul spart poate fi evaluat cu uşurinţă, echivalentul său pecuniar putând fi determinat în funcţie de dimensiunea, calităţile şi munca de înlocuire, ale căror preţuri obiective sunt cunoscute şi intră în rulajul vieţii economice.

Atunci când unei persoane i s-a amputat un braţ, a fost desfigurată sau i s-a cauzat o altă suferinţă fizică, paguba produsă este, socotim, tot materială. Prin faptul că s-a produs o suferinţă fizică, paguba nu a devenit morală. Căci ce poate fi mai material decât un braţ pierdut, o funcţiune fiziologică alterată, virginitatea pe care violul a înlăturat-o din entitatea fizică a unei tinere femei. Acestea şi altele ca acestea sunt pagube materiale. Ele se înscriu în componenţa realităţilor obiective şi concrete. Şi, vom adăuga, chiar şi suprimarea vieţii unei persoane este tot o pagubă materială, căci ce poate fi mai material decât un om viu şi ce pierdere din ordinea realităţilor concrete şi preţioase poate fi mai materială decât pierderea vieţii unui om? Iar valoarea vieţii umane se conturează ca prejudiciu material atât pentru cel căruia i-a fost răpită, dar care nu mai poate exhiba pretenţii, cât şi pentru societate, în care viaţa fiecărui om reprezintă o fracţiune constitutivă a conglomeratului social, dar, mai ales, pentru cei alături de care viaţa persoanei s-a desfăşurat, în cadrul familiei, cadrul în care ea a reprezentat o entitate fizică, deci materială, cu aporturi şi funcţiuni înscrise în ordinea valorilor materiale. 

Daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, în altfel de consecinţe decât cele obiectiv-materiale. Este vorba de suferinţele psihice şi de consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi.

Suferinţele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viaţa unei persoane. Pacea sufletească, o anumită constantă a barometrului psihic caracterizează climatul moral sănătos de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană. Tulburarea acestui climat moral, prin orice formă de agresiune psihică, creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună. Această daună nu are dimensiuni materiale, ea constituie o daună morală.

Dar consecinţele unei asemenea agresiuni morale nu se limitează la suferinţele şi zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat. Ele se realizează şi în reţeaua de relaţii sociale ale persoanei respective, relaţii influenţate de imaginea socială a acelei persoane. Există o circulaţie de păreri, observaţii, caracterizări privind pe orice persoană, care toate împreună realizează o imagine socială a persoanei respective. Această imagine are un deosebit aport în configurarea realităţilor pe care persoana le stabileşte şi le întreţine – în mod necesar – cu alte persoane, relaţii  care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei. Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane. Este deci vorba de o daună morală.

LIMITELE EXERCITĂRII LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE PRIN PRESĂ

Potrivit art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale încorporată dreptului intern (conform art.11 alin.2 din Constituţia României), fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, exerciţiul libertăţii de exprimare ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia.

În aplicarea acestui text, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului afirmă că aria limitării (restricţiilor) adusă de un stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Sintagma „prevăzută de lege” circumscrie, în concepţia jurisprudenţei Curţii Europene, existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii normative restrictive, conformă Convenţiei. Legitimitatea scopului unei asemenea dispoziţii este apreciată prin prisma ideii de protecţie „a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia”, ca valori enumerate limitativ în paragraful 2 al art.10. În sfârşit, sub raportul necesităţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”, utile „bunei funcţionări a unei societăţi democratice”. Aprecierea în concret a necesităţii se realizează „de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele cauzei”.

Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marelui public.

Cui revine răspunderea civilă pentru calomnie prin presă

În general, răspunderea civilă revine persoanei prin fapta căreia s-a cauzat paguba. Dar dreptul civil cunoaşte şi instituţia răspunderii civile alăturate şi subsidiare, derivată din anumite raporturi ce se leagă între autorul faptei dăunătoare şi un terţ care, deşi lipsit de orice participare materială la săvârşirea faptei, este ţinut totuşi să răspundă pentru daunele produse, alături de persoana care le-a produs.

Dintre aceste raporturi, determinante în stabilirea răspunderii solidare şi subsidiare, ne vom opri numai la raporturile derivate din calitatea de prepus a celui ce a săvârşit fapta. Raporturile acestea dintre comitent şi prepus implică o răspundere solidară, dar subsidiară, a comitentului pentru fapta prepusului, răspundere derivată dintr-o prezumată culpă in vigilando sau in eligendo.

În ce priveşte problema cine anume este comitentul căruia îi revine răspunderea civilă alături de autorul calomniei prin presă, rezolvarea ei ne este oferită în mod amănunţit de art.30 alin.8 din Constituţia României.

Iată cuprinsul acestui text: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

În materie de calomnie prin presă, autor este desigur cel căruia îi aparţin afirmaţiile considerate calomnioase.

Acesta poate fi unul dintre ziariştii ce fac parte din personalul angajat al ziarului sau un colaborator extern, tot ziarist, care fără să facă parte din personalul ziarului, publică fie cu regularitate, fie doar din când în când producţii proprii – articole, reportaje, cronici etc. – în ziarul respectiv. Într-o asemenea situaţie raportul de la comitent la prepus este clar, neîndoielnic, şi răspunderea comitentului va funcţiona.

Mai delicată este situaţia în care un extraneu organului respectiv de mass-media dă glas unor afirmaţii calomnioase, pe care proprietarul, editorul, organizatorul, nu o putea nici prevedea, nici împiedica. Astfel, dacă într-o emisiune de televiziune transmisă direct, fără pregătire prealabilă, se cer păreri ale unor oameni politici sau ale unor specialişti în materie ce constituie obiectul emisiunii şi dacă în exprimarea acestor păreri unul dintre participanţi emite afirmaţii cu caracter calomnios la adresa unei persoane, ceea ce îi atrage răspunderea civilă şi obligarea la daune morale, este îndoielnic dacă la aceste despăgubiri va putea fi obligat solidar şi proprietarul sau directorul postului de televiziune respectiv.

Emisiunile „în direct” la radio şi televiziune poartă în ele riscul ca participanţii să se lase purtaţi de sentimente şi resentimente cărora să le dea glas, fără un control cumpănit. În acest fel se pot depăşi graniţele licitului în exprimare, depăşire care însă din punct de vedere delictual civil nu le poate fi imputată decât celor ce au făcut afirmaţiile, neexistând în asemenea caz un comitent căruia să-i revină o răspundere civilă subsidiară.

Dreptul la informaţie

Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă  a opiniei publice”. Titlul marginal sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspectele negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seama de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a expune persoanele vizate unui oprobriu public nemeritat.

În prezent, problema condiţiilor în care se poate considera că limitele informării corecte au fost depăşite nu-şi găseşte rezolvarea într-o reglementare specială privind activitatea de presă. În lipsa unui cod deontologic, serios, minuţios şi exigent, în care să se oglindească toate formele de manifestare ziaristică – între care şi semnificaţia expresiei constituţionale „informare corectă” – rămâne în sarcina organelor judiciare să stabilească dacă limitele informării corecte au fost sau nu depăşite.

O ordonanţă bizară

Discurs parlamentar

 

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/1998 privind suportarea din bugetul de stat a sumei datorate de Curtea Supremă de Justiţie, ca despăgubire Băncii Române de Comerţ Exterior se întemeiază pe principiul: „Tot şmecherul de fraier moare”. Păi cum să nu ştie juriştii români că o expropriere, cu o trecere în patrimoniul statului, se face numai printr-o hotărâre judecătorească? Să nu ştie judecătorii Curţii Supreme de Justiţie că nu mai au competenţa să hotărască trecerea în patrimoniul statului în situaţiile de expropriere, în cazurile de utilitate publică? Chiar să nu ştie lucrul acesta? Asta mă surprinde peste măsură.

Să nu ştie juriştii noştri că o hotărâre care nu este publicată în Monitorul Oficial al României nu există juridic? Aceste hotărâri, pe care le prezintă aici în facsimil, nu există pentru mine ca jurist. Dacă-şi imaginează cineva că se şade acolo, la masa rotundă, şi un imobil se trece în patrimoniul statului. Aşa, între două cafele, stă domnul prim-ministru şi mai trece un imobil în patrimoniul statului, mai scoate unul.

Domnilor, sunt nişte legi publicate după alea, ceauşiste, dinainte. Nici astea nu sunt bune, după 1989? Păi, noi vorbim acum de legi de după anul 1989, care obligă la nişte demersuri constituţionale, cum se poate face trecerea unui imobil în proprietatea publică.

Şi acum, mă obligaţi să spun mai mult. Pe strada Batiştei, faţă-n faţă cu Asociaţia „21 Decembrie”, stătea fosta Securitate a statului. Şedea într-un colţ cu fosta Securitate, că Securitatea Statului avea atât imobilul de la nr. 25 cât şi ăla, mai la deal puţin, la nr. 29. La numărul 25, fosta bancă „Cristovelloni”– fosta „Marmorosch”, care a fost trecută în 1948 în patrimoniul statului, era sediul serviciul de securitate al statului pentru instruirea cadrelor. Dincolo, la numărul 29, imobilul a fost preluat de S.I.E. şi este Serviciul Cifru, care funcţionează şi acum. Deci, nu duceţi grija S.I.E., are unde sta. Stă la nr. 29, cu ostaşi înarmaţi până-n dinţi, cu tot ce vreţi.

Dumneavoastră cred că vă faceţi o singură grijă. Aici, cineva – se pare că „întreprinderea de construcţii şi amenajare” care se numeşte BANCOREX este sărăntoaca, care a golit bugetul – face construcţii în Bucureşti. Mă gândeam să apelez să-mi facă şi mie garajul, că văd că se pricepe. Uitaţi-vă dumneavoastră ce aveţi în mână acolo. Nu arată a sediu unde s-a făcut aşa-zisa construcţie, undeva, în Băneasa, pe dreapta. Această construcţie a fost ridicată pentru S.I.E. Nu are decât să plătească S.I.E. dacă BANCOREX... Raporturile nu se leagă. Ce legătură are cu imobilul din Batiştei, care este învârtit pe la nasul Curţii Supreme de Justiţie şi este ameninţat că, dacă nu votăm noi, nu-l dă Curţii Supreme de Justiţie. Şmecherii din astea, mărunte!

Domnilor, două chestiuni. Această hotărâre dacă am vota-o, poate fi lesne atacată pentru neconstituţionalitate, din două motive. Unu, este fondată pe nişte hotărâri de guvern nepublicate, deci inexistente. Doi, nu s-a urmat procedura cerută de lege pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică. Nu avem hotărârea instanţei judecătoreşti. Eu am avut onoarea să vă citesc cam ce procedură complicată este în acest caz.

Pentru ce luăm noi banii din bugetul statului? Eu aş propune ca banii aceştia, dacă tot avem aşa disponibilităţi, să dăm 6.000 de miliarde la Observatorul astronomic că ne vin acum vizitatori, mai dăm şi pe la bătrânii ăia, li se compensează medicamentele. Nu sunt pentru clădirea S.I.E. la ora actuală. Şi nu trebuie pusă Curtea Supremă de Justiţie să plătească datoriile S.I.E. Nu aşa se trec imobilele în patrimoniul statului.

Pe mine m-a surprins aici – de aia sunt puţin revoltat – când se afirmă că a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce a fost publicat în Monitorul Oficial? De ce nu v-a ataşat dumneavoastră, domnilor senatori, un Monitor Oficial, să vedem şi noi publicată una dintre aberaţiile astea legislative. Nu există nici o publicare în Monitorul Oficial, fiindcă nu-mi permiteam să vin în faţa dumneavoastră să vă spun poveşti de genul ăsta. Astea sunt făcute undeva, prin umbra cabinetelor, fel de fel de aranjamente.

Din bugetul statului român nu trebuie să iasă suma de 200 miliarde lei şi nu cu această destinaţie, în nici un caz. Imobilul din Batiştei nu are nici o legătură. El i se cuvine Curţii Supreme de Justiţie. Acum că întreprinderea BANCOREX l-a reparat, este bine, să i se plătească BANCOREX-ului costurile reparaţiilor şi atât. Dacă vrea să plătească ceva statul român, nu are decât să plătească clădirea S.I.E. din Băneasa, pe dreapta. Adresa nu o găsiţi aici. Nu trebuie amestecate cele două probleme.

Deci, din cauza acestor inginerii de gravă neconstituţionali­tate în care se persistă, eu deja am intrat la bănuieli. Nu ştiu ce să mai cred. Cu atâta nonşalanţă, atât de senini, scoatem bani din bugetul statului, şi apoi, toţi cu inima cât un purice, votăm bugetul, uşurându-l cu 200 de miliarde lei, ca şi cum ar fi un fle­cuşteţ. Eu nu cred că puteţi face dumneavoastră aşa ceva.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)