Trebuie să vă spun că am
fost preocupat de la bun început de problema „imunităţii parlamentare”
consacrată de Constituţia României şi, de câte ori am avut ocazia, mi-am
exprimat punctul de vedere. Parlamentarii au dat cu totul alt sens imunităţii
de care se bucură ei în temeiul art.72 alin.(1) din Constituţia revizuită în
2003. Unii continuă să susţină şi azi că, indiferent în ce condiţii şi oriunde
ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent că acea infracţiune nu are nici o legătură
cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, graţie
acestei „imunităţi” ei ar scăpa incidenţei legii penale. Acum, pentru a nu vă
mai reţine atenţia cu amănunte juridice şi pentru a fi pe înţelesul celor ce nu
au pregătire în domeniu, am să mă raportez explicit la conţinutul a două
comunicate apărute în presă.
1. „Comisia juridică a
Senatului a respins cererea DNA de ridicare a imunităţii dlui Vosganian”.
Cum arătam[1],
imunitatea nu conferă parlamentarilor privilegii absurde în raport cu cerinţele
legii penale. Ea nu îi protejează la modul absolut decât „pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului” şi pentru care „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere
juridică” (art.72 alin.1). Imunitatea parlamentară nu se aplică decât în
sfera politică şi garantează numai libertatea de expresie. Ea este
specială, fiindcă se raportează numai la anumite fapte ilicite (calomnie,
insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare) şi are ca efect înlăturarea
de plano a oricărei urmăriri, operând
automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici o cale juridică pentru a
constata existenţa ei.
Aşadar, imunitatea
parlamentară reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu un
privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere penală.
Iată de ce spuneam că mă îndoiesc
de realitatea informaţiei că Parlamentul ar fi fost sesizat cu „cererea DNA de
ridicare a imunităţii dlui Vosganian”. Iar dacă DNA a făcut o astfel de cerere
de „ridicare a imunităţii” – în loc de una de „încuviinţare (autorizare) a
percheziţiei, reţinerii ori arestării preventive” a învinuitului – a ignorat cu
bună ştiinţă prevederile constituţionale imperative ale art.72 alin.(2), ceea
ce este inadmisibil. Mai întâi, Constituţia României – inclusiv cea revizuită în
2003 – nu a consacrat nicicând închipuita posibilitate de „ridicare” a imunităţii
parlamentare[2].
Aceasta pentru simplul fapt că imunitatea nu aparţine parlamentarului, ci îi
este dată în baza calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei ce l-au ales
trebuie să aibă garanţia că acesta le va reprezenta în continuare interesele
chiar dacă, în vâltoarea unor declaraţii politice, mai scapă şi câte o jignire la adresa adversarului
politic. Apoi, imunitatea nu are nici în clin nici în mânecă cu răspunderea
pentru faptele „care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2) şi pentru care deputaţii şi
senatorii răspund penal ca oricare alt cetăţean.
2. „Vosganian a scăpat de
urmărirea penală – explica ieri dna. Monica Macovei – prin votul useliştilor
pentru blocarea Justiţiei, pentru păstrarea imunităţii, care îi fereşte de
anchete penale. Da, senatorii care au votat pentru blocarea anchetării lui
Vosganian s-au substituit Justiţiei şi au mai tras o palmă românilor făra
imunitate”. Aşa stând lucrurile, conchide fostul ministru al Justiţiei, „Dacă
are onoare, Vosganian să-şi dea demisia din Parlament pentru a putea fi
cercetat”.
Bag de seamă că doamna
europarlamentar, asemeni procurorului DNA care a finalizat urmărirea penală a
ministrului-parlamentar Vosganian, sunt ferm convinşi că „păstrarea imunităţii „
stă la baza „blocării anchetării lui Vosganian”. Constat cu mâhnire că, chiar şi
după revizuirea Constituţiei în 2003, unii dintre juriştii autorităţilor
publice – mă refer la Parlament şi la Ministerul Public – dau dovadă ca nu ştiu
ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Deşi, pentru a afla, nu este necesar
decât să citească cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată
onestitatea că art.72 alin.(1) din legea fundamentală tratează „Imunitatea
parlamentară” (iresponsabilitatea politică specială), în vreme ce art.72
alin.(2) soluţionează chestiunea garanţiilor procesuale prevăzute de legea
penală, în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de
Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean, inclusiv deputaţii şi
senatorii „urmăriţi şi trimişi în judecată
penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului” (art.72 alin.2).
Dacă veţi lectura cu atenţie Parlamentarul în procesul penal sper să
ajungeţi şi dvs la concluzia că nu de „păstrarea imunităţii” este vorba, ci de
obiectul cererii DNA care, în loc de a cere „încuviinţarea (autorizarea) percheziţiei,
reţinerii ori arestării preventive a învinuitului, a formulat o cerere
inadmisibilă, respectiv de „ridicare” a imunităţii ministrului-parlamentar.
Constituţia revizuită în anul 2003, în
articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată
penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului…”. În partea finală a
aceluiaşi articol, legiuitorul constituant adaugă: „…dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor”.
Această din urmă adăugire, pe care unii
„părerologi” s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a instituţiei
imunităţii, nu are nici în clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară
consacrată în art.72 alin.(1) din Constituţie.
Din
cele ce preced rezultă că art.72 alin.(2) din Constituţie (care se referă la
fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile
procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.
Este deci limpede că „protecţia” la care
se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor
procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau
senatorul să nu poată fi urmărit, percheziţionat, reţinut sau arestat preventiv,
ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei
din care face parte.
Iată de ce consider că respectiva
„încunoştinţare” nu trebuie însoţită de probe sau indicii că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală (art.143), ci de probe relevante, puse la dispoziţie
de Parchet: că există date că învinuitul sau inculpatul va încerca să fugă sau
se sustragă în orice mod de la urmărire penală sau de la judecată; că a
încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau
ţara; că încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea
adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin
distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă. Dacă
există vreunul din cazurile de art.148 din Codul de procedură penală, Camera
din care face parte parlamentarul va „încuviinţa” reţinerea sau arestarea
preventivă a acestuia.
De acord însă că precizarea din art.72
alin.(3) din Constituţia României, potrivit căreia, „În cazul în care Camera
sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune revocarea
acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 Cod de procedură
penală, potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei
persoane sunt premise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”, adică numai în cazurile şi procedura
prevăzute de legea penală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu