Ce-am avut şi n-am pierdut: CORUPŢIA!

Nimeni nu poate contesta faptul că flagelul corupţiei reprezintă un fenomen social grav, care cunoaşte în toată lumea nu numai o amploare deosebită, dar şi forme noi, variate şi complexe, manifestate îndeosebi prin infiltrarea acesteia în cele mai înalte trepte ale societăţii, cu ramificaţii ce depăşesc frontierele naţionale şi, mai ales, prin întrepătrunderea şi intercondiţionarea infracţiunilor de corupţie cu o diversitate de alte infracţiuni, îndeosebi economice, financiar-bancare, vamale, trafic de arme şi droguri, falsuri, înşelăciuni etc.

În ultimii ani sfera corupţiei s-a extins considerabil. În acest timp, faptele de corupţie incriminate de Codul penal în vigoare au rămas doar cele patru care constituie „careul de aşi”: darea de mită, luarea de mită, traficul de influenţă şi primirea de foloase necuvenite. Aceste infracţiuni – atenţie – nu pot fi săvârşite decât de funcţionarii publici.

Ceea ce mi se pare însă mult mai grav este faptul că, în ultimii 10 ani, flagelul corupţiei a atins vârfurile administraţiei şi ale clasei politice, inclusiv vârfurile Justiţiei. Dar, deşi această realitate dramatică a fost corect percepută, strategia combaterii corupţiei a rămas cam aceeaşi. După părerea mea, în acest domeniu, mare lucru nu mai este de făcut, căci instrumentele juridice de luptă împotriva corupţiei există şi, vă asigur, sunt suficiente. Aşa, de pildă, prin Legea nr. 83, adoptată la 21 iulie 1992, privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie, s-au stabilit termene scurte pentru efectuarea urmăririi penale în cazul acestor infracţiuni.

Este adevărat că descoperirea infracţiunilor şi cercetarea lor, mai ales a celor complexe, cu ramificaţii la diferite niveluri şi numeroşi participanţi, cere timp; altfel, există riscul ca actul de justiţie să devină un simulacru, ca răspunderea penală să nu-i atingă pe toţi făptuitorii sau ca persoane nevinovate să fie târâte în mod nejustificat în faţa justiţiei.

Este normal ca între data intrării în acţiune a organelor de cercetare şi finalizarea urmăririi penale, prin trimiterea în judecată a persoanelor vinovate, să treacă uneori luni de zile. Este adevărat că prin legea menţionată s-au stabilit termene scurte pentru efectuarea urmăririi penale în cazul acestor infracţiuni, dar şi aceste termene pot ajunge, în cauzele mai complicate, până la 45 de zile. De aceea, chiar în ipoteza că termenele prevăzute de lege ar fi strict respectate – ceea ce, sincer vorbind, în unele situaţii de excepţie s-ar putea dovedi imposibil – mi se pare prematur a se trage vreo concluzie.

În afara acestui act normativ, la 8 iulie 1992, Parlamentul a adoptat Legea pentru modificarea prevederilor Codului penal privind unele fapte de corupţie prin care s-au majorat pedepsele aplicabile acestora şi, totodată, s-a prevăzut că dispoziţiile Codului penal, în această materie, se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale, chiar cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora care săvârşesc astfel de fapte în legătură cu atribuţiile lor de serviciu. Totul era însă ca aceste acte normative să fi fost bine folosite, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat!

Ce s-ar mai putea face în plus? Să se sporească în continuare cuantumul pedepselor? Personal, nu cred în eficienţa unei asemenea măsuri. Pedepsele sunt, după părerea mea, destul de aspre şi nu cred majorarea maximului lor cu un an sau doi ar fi de natură să frâneze corupţia. Cine riscă sa fie sancţionat cu 12 ani de închisoare pentru o faptă de luare de mită, riscă şi dacă maximul pedepsei prevăzută de lege. Eu sunt convinsa că ceea ce are un efect preventiv în domeniul criminalităţii este nu atât asprimea exagerată a pedepselor, ci inevitabilitatea acestora şi promptitudinea în aplicarea lor. Aceasta impune ca toate infracţiunile să fie descoperite şi ca sancţionarea lor să intervină într-un moment cât mai apropiat de data comiterii faptelor.

În această direcţie ar trebui concentrate eforturile. La aceste eforturi Ministerul Justiţiei ar putea contribui veghind prin inspectorii săi ca instanţele judecătoreşti să soluţioneze cauzele privind faptele de corupţie cu urgenţa cerută de prevederile legale, fără însă ca astfel să se zădărnicească stabilirea adevărului.