În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi
fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei
parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei
îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi
deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la
concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă
morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă
interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei
persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul
acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit
căruia: „persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăşi”, adică inclusiv de propria sa
imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre
altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s‑a relevat
în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de
natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în
cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a
unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii,
filme imprimate, emisiuni de televizor etc. Oricare din aceste modalităţi de a
încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului,
prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a
încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au
ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia
nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a
ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără
consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte
de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de
montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare
personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea
covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea
imaginii unei persoane care se află într‑un loc privat nu este posibilă fără
acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află
într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul”
nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns,
într‑un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari?
Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat
„drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”?
Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei
S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă
grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea‑credinţă i te poţi sustrage,
deformându‑i abuziv sensul.
Regretabil
este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi‑a
găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei
în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o
protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art.
1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte
care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste
condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict
civil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu