În urmă cu ceva vreme, prin 1995,
filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în
atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I.
La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile
investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în
unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o
încălcare a legii (!).
Este o chestiune de
elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă
opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume,
dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o
faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional
(art.26 alin.2) potrivit căruia: „persoana
fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, adică inclusiv de
propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune
printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a
relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret
faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este
posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca
reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum
ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la
imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi
persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve
ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai
comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru
domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit
legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei
persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este
vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori
de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei
vătămate.
Subliniez că nu este vorba
de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite
de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină
îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat
nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în
care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică”
(în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul
ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă
cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de
destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum
şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A
fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă
i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil
este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a
găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei
în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o
protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art.
1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte
care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste
condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict
civil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu