În art.19 Cod penal se specifică: „Vinovăţia
există când fapta care prezintă pericolul social este săvârşită cu intenţie sau
din culpă.
1.
Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a)
prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
fapte;
b)
prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui”.
Cele
două forme de intenţie specificate mai sus la lit.a şi b au primit, în
literatura juridică, denumirile de intenţie directă şi intenţie
indirectă.
Poziţia
subiectivă a celui ce săvârşeşte o infracţiune se manifestă atât factorul volitiv,
cât şi cel intelectiv.
Factorul
volitiv – voinţa – nu apare menţionat expres în art.19 C.pen. Aceasta se datorează,
credem, faptului că întotdeauna acţiunea materială (sau inacţiunea) prin care
se săvârşeşte o infracţiune reprezintă înfăptuirea unui act de voinţă. Voinţa
este aceea care pune în mişcare energia umană, determinând manifestarea materială
concretizată într-o acţiune exterioară. Şi tot voinţa este cea care determină
abstenţiunea de la o acţiune, atunci când aceasta ar trebui înfăptuită. Voinţa
este cea care declanşează acţiunea şi tot ea este cea care o împiedică să aibă
loc. Ceea ce face ca orice acţiune sau inacţiune care se înscrie în elementul
material al unei infracţiuni să reprezinte concretizarea unei manifestări de
voinţă. Prin aceasta, factorul volitiv apare ca o componentă în conţinutul
laturii subiective a oricărei infracţiuni, el integrându-se cu necesitate în
poziţia psihică a făptuitorului.
Voinţa
însă nu este suficientă pentru a da unei acţiuni sau inacţiuni caracter
infracţional. Ea trebuie să fie întovărăşită de înţelegerea atât a
traseului cauzal determinat de această acţiune sau inacţiune, cât şi a
rezultatului care se produce în finalul traseului cauzal. Cu alte cuvinte, este
necesar ca acel care concretizează actul său de voinţă, într-o acţiune
materială sau într-o inacţiune, să-şi dea seama de rezultatul pe care îl va
produce această acţiune sau inacţiune şi implicit de legătura de cauzalitate
dintre acţiunea sa şi rezultatul produs.
Această
antrenare a intelectului în configuraţia structurii infracţionale reprezintă
centrul de greutate al poziţiei subiective a celui ce săvârşeşte fapta.
În
art.19 C.pen., termenul folosit pentru a desemna factorul intelectiv este acela
de „prevedere”. În el intră înţelegerea atât a procesului cauzal determinat de
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, cât şi a modului de finalizare a acestui
proces cauzal în ceea ce constituie „rezultatul” infracţiunii.
Ceea ce trebuie să prevadă cel ce săvârşeşte o
acţiune sau inacţiune caracteristică unei infracţiuni, pentru ca fapta să fie
săvârşită cu vinovăţie, conform art.19 C.pen., nu este caracterul rezultatului
produs – daună sau pericol – şi nici atingerea adusă valorii sociale ocrotită
de legea penală, ci rezultatul însuşi, ca înfăptuire materială, derivată din
înlănţuirea necesară a procesului cauzal. Atât caracterul acestui rezultat –
daună sau pericol – cât şi atingerea adusă, prin producerea lui, valorii
sociale apărată de legea penală sunt considerate ca fiind cunoscute de
făptuitor prin efectul prezumţiei de cunoaşterea legii penale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu