Noţiunea de vinovăţie
Atât în reglementarea legală – art.19 Cod penal – cât
şi în literatura juridică, aportul psihic al făptuitorului este denumit vinovăţie
şi se manifestă sub forma intenţiei sau a culpei.
Este de observat, cu privire la termenul de vinovăţie
că, între înţelesul său în vorbirea curentă şi semnificaţia pe care o capătă în
legea penală (art.19 C.pen.) şi implicit între disciplina juridică, se
desemnează o anumită lipsă de similitudine.
În vorbirea curentă, noţiunea de vinovăţie implică
totalitatea elementelor care atribuie unei persoane răspunderea pentru o anumită
faptă. Când spunem „X este vinovat”, înţelegem că X este acel care a săvârşit
fapta şi că există toate condiţiile ca el să răspundă de această faptă. Când
spunem „X este nevinovat” îl desprindem pe acesta de toate elementele faptei
care ar fi putut să atragă pentru el răspunderea penală.
Din această sferă amplă a noţiunii de vinovăţie,
în care intră – în vorbirea curentă – toate elementele de natură a atrage răspunderea
penală, art.19 C.pen. nu reţine, în semnificaţia pe care o dă aceluiaşi termen, decât
acele elemente care caracterizează poziţia subiectivă a făptuitorului, aportul
volitiv şi intelectiv adus de acesta în săvârşirea faptei.
Este locul să menţionăm că semnificaţia termenului vinovăţie
în sensul de îmbinare a tuturor elementelor care atrag răspunderea penală nu
este apanajul exclusiv al vorbirii curente. Terminologia juridică a folosit şi
foloseşte încă, în anumite situaţii, termenul de vinovăţie în aceeaşi
semnificaţie mai amplă care desemnează totalitatea elementelor ce atrag răspunderea
pentru fapta săvârşită.
Astfel, în art.66 din Codul de procedură penală se
prevede: „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi
nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de
vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de
temeinicie”. Titulatura marginală a acestui articol este „Dreptul de a proba
lipsa de temeinicie a probelor”.
În textul reprodus mai sus noţiunea de vinovăţie
nu apare cantonată la semnificaţia de poziţie psihică a făptuitorului, aşa cum
o defineşte art.19 C.pen., ci ea implică totalitatea elementelor care pot
atrage aplicarea legii penale.
Mai accentuat este caracterizată prezumţia de nevinovăţie
în art.23 alin.11 din Constituţie, în care se prevede: „Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”
(s.n.).
Termenul nevinovăţie din acest text exclude nu
numai existenţa poziţiei psihice a făptuitorului, ci existenţa tuturor
elementelor care pot atrage aplicarea legii penale.
În regimurile juridice în care funcţionează instanţele
cu juraţi, întrebarea care li se pune acestora la sfârşitul dezbaterilor este
formulată în sensul următor: „Este vinovat X de a fi săvârşit...?” şi apoi se
indică fapta pentru care a fost judecat. Este evident, că, în această întrebare,
al cărui răspuns reprezintă punctul central al procesului, semnificaţia cuvântului
„vinovat” nu este legată numai de poziţia subiectivă a celui judecat, ci de
toate temeiurile care îl fac pe acesta pasibil de pedeapsă pentru fapta ce i
s+a pus în sarcină.
În unele state, desfăşurarea oricărui proces penal începe
cu întrebarea pusă inculpatului sau apărătorului acestuia dacă va pleda „vinovat
sau nevinovat” (guilty or not guilty), în care semnificaţia noţiunii de
vinovat se limitează la poziţia subiectivă în săvârşirea faptei, ci la
totalitatea elementelor care pot atrage răspunderea penală.
Restrângerea noţiunii de vinovăţie, în legea şi
disciplina noastră penală, la semnificaţia legată doar de poziţia subiectivă a
făptuitorului îşi găseşte, credem, următoarele explicaţii:
- pe de o parte, apărea necesar ca, în terminologia
juridică, să se adopte un termen unic pentru a desemna poziţia subiectivă,
indiferent dacă ea se prezintă sub forma intenţiei sau a culpei;
- pe de altă parte, poziţia subiectivă este cea care
imprimă acţiunii materiale colorit infracţional. Fără intenţie sau fără culpă,
făptuitorul rămâne doar declanşatorul unei energii materiale ce produce un
anumit rezultat vătămător. Această energie materială şi rezultatul vătămător nu
atrag răspunderea penală decât dacă făptuitorul a lucrat cu intenţie sau din
culpă, adică având acea poziţie subiectivă pe care legea penală o denumeşte vinovăţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu