În bătrânul Sumer, cu mii de ani în urmă, celor
din Sfatul bătrânilor şi din Sfatul celor apţi să poarte arme li s-a acordat
prima dată imunitate. Primii erau imuni prin înţelepciune, ceilalţi prin rolul
de apărători ai cetăţii. Şi în Grecia Antică – înainte de a urca la tribună –
oratorii îşi puneau pe cap o coroană de mirt. Era o formă de a-i proteja de
consecinţe pentru tot ce aveau să spună în slujba cetăţii. Era embrionul
imunităţii de mai târziu. După multe secole, Anglia desăvârşea instituţia
parlamentară.
Imunitatea – ca derogare de la regulile dreptului
comun – nu avea nimic de-a face cu noţiunea de castă privilegiată. Primea
cununa imunităţii cel care trebuia apărat pentru a participa liber la o dreaptă
legiuire.
Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că
puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte
puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai
complete libertăţi în exprimarea voturilor şi a opiniilor membrilor
Parlamentului. De aceea, această imunitate este admisă în toate ţările cu regim
parlamentar.
Constituţia admite în cuprinsul articolului 72
alin.(1) că: „Deputaţii şi senatorii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced,
este specială, fiindcă se raportează
numai la anumite infracţiuni (calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor
parlamentare) derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul
exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din
1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”; ea este şi relativă fiindcă nu se aplică decât în
anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză
de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului celui dintâi
nu i se poate „ridica” imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu
alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin.
Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru
faptele – expres arătate – săvârşite în timpul acestuia. Nici deputatul sau
senatorul, nici Camera din el face parte nu pot renunţa sau încuviinţa
renunţarea la aceasta imunitate, fiindcă ea este dictată de un interes public
şi, deci, este de ordine publică.
Dimpotrivă, imunitatea nu se aplică opiniilor
exprimate în afara Parlamentului, chiar dacă parlamentarul a vorbit în calitatea
sa de reprezentant al naţiunii şi chiar dacă ulterior ar repeta aceleaşi opinii
în Parlament. De pildă, dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc
public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau
calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii,
nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul
mandatului său. De asemenea, imunitatea nu acoperă infracţiunile care au
determinat exprimarea voturilor sau opiniilor în Parlament (de exemplu:
traficul de influenţă, falsul etc.).
Imunitatea consacrată în art.72 alin.(1), purtând
asupra acelor infracţiuni ce rezultă din exprimarea voturilor sau opiniilor în
cursul îndeplinirii mandatului, are ca efect înlăturarea de plano a oricăror urmăriri şi operează automat, în sensul că nu
trebuie să intervină nici un fel de constatare juridică pentru existenţa ei.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului
privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la
modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în
virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat de alegători.
Mai pe înţelesul tuturor, în afara de „imunitatea
pliscului”, parlamentarul este responsabil pentru oricare alte infracţiuni ce
nu au nici o legătură cu exercitarea mandatului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu