O lege de maximă importanţă

Legea educaţiei naţionale este indiscutabil o lege de maximă importanţă pentru orice stat, fie şi pentru motivul că prin ea se asigură cadrul necesar pregătirii şi dezvoltării noilor generaţii, chiar al viitorului acestui stat. În aceste condiţii, pentru că vorba ceea, „ca la noi la nimeni”, s-a reuşit crearea unei legi, Legea educaţiei naţionale, a cărei construcţie este cel puţin bizară şi trebuie să o lămurim de la bun început. O struţo-cămilă legislativă, din care decurg toate necazurile, pentru că fostul Parlament a combinat Legea învăţământului de stat cu dispoziţii care-şi aveau locul numai în Legea învăţământului particular. Faptul că a combinat-o, nu este deloc rău. Rău este că a făcut-o de-a valma şi mai rău este faptul că piatra aruncată a prins în valurile sale pe toată lumea, nimeni nemaiîncercând să scape de acest bolovan politic, care se numeşte Legea educaţiei naţionale. Nu avem nevoie de a consulta zece înţelepţi sau de a emite o mie de ordonanţe, fie ele şi de urgenţă, ci doar de un strop de raţiune avem nevoie.

Nu pot să găsesc un exemplu mai bun să vă conving de acest adevăr, decât citindu-vă textul art. 10 din lege: „În sistemul naţional de învăţământ, documentele şcolare şi universitare oficiale, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, se întocmesc numai în limba română…”. Frumos! „…Celelalte înscrisuri şcolare şi universitare pot fi redactate în limba de predare” (alin.4). „Unităţile şi instituţiile de învăţământ pot efectua şi emite, la cerere, contra cost, traduceri oficiale ale documentelor şi ale altor înscrisuri şcolare şi universitare proprii, cu respectarea prevederilor legale” (alin.5).

 Modificările aduse textului art. 10, respectiv partea a doua a alin. 4 şi alin. 5, nu fac decât să întreţină confuzia că în sistemul naţional de învăţământ de stat şi particular nu este posibil ca cele două forme de învăţământ să se afle în această păguboasă devălmăşie. De pildă, articolul 10, în prima sa parte, precizează că „documentele şcolare şi universitare oficiale, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului, se întocmesc numai în limba română”. Observăm însă că, printre documentele şcolare şi universitare oficiale nominalizate prin ordinul MECTS nr. 6551/2011 figurează „adeverinţa de studii/adeverinţa de absolvire” (lit. g), „adeverinţa privind finalizarea studiilor” (lit. l), dar nu şi documentul şcolar oficial numit „diplomă de absolvire” şi nici documentul universitar oficial numit „diplomă de licenţă”, întocmite numai în limba română.  Să fie vorba de o simplă omisiune?? Mă îndoiesc. Cu atât mai mult cu cât regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior precizează fără echivoc în art. 4: „datele înscrise pe actele de studii sunt în limba română” (alin. 3); „Pe acelaşi act de studii, datele înscrise în limba română pot fi înscrise şi în una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională” (alin. 4). Ceea ce este cu totul altceva decât „limba maternă”.

Adică cum, stimaţi cititori, să traducem înscrisuri şcolare redactate în limba de predare, ori să efectuăm traduceri ale documentelor şcolare proprii?

Cu alte cuvinte, acestea nu mai sunt cuprinse în sistemul naţional de învăţământ de stat şi particular, la care se referă art. 10, text nemodificat? Atunci la ce bun să se prevadă în Constituţie cât se poate de clar, în art. 32 alin. 5, că „instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii”, adică în condiţiile stabilite prin Legea educaţiei naţionale, care spune: „În România, învăţământul este serviciu de interes public şi se desfăşoară în condiţiile prezentei legi, în limba română, precum şi în limbile minorităţilor naţionale şi în limbi de circulaţie internaţională” (alin. 1); „Învăţarea în şcoală a limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie pentru toţi cetăţenii români. Planurile de învăţământ trebuie să cuprindă numărul de ore necesar şi suficient învăţării limbii române”.

Iată de ce la vremea respectivă am solicitat eliminarea din textul art. 10 a acestui amendament adus prin… ordonanţă de urgenţă.

În şcoli, indiferent că fac parte din învăţământul de stat sau particular, trebuie să recunoaşteţi că printre alte materii se predă şi limba română. Faptul că se predă o oră sau două, puţin contează. Atunci cum, în actele şcolilor având antetul cu stema României, să traducem documentele în limba maternă (maghiară, germană, malgaşă)? Documentele emise de şcoli şi universităţi,  indiferent că fac parte din învăţământul de stat sau particular, nu pot avea decât formularea în limba română.

Este, totuşi, învăţământul naţional!