Dreptul la imagine

În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).

Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi”, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s‑a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.

Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.

Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într‑un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într‑un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea‑credinţă i te poţi sustrage, deformându‑i abuziv sensul.

Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi‑a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

Prevederi constituţionale privind libertatea de exprimare

         Articolul 30 din Constituţie consacră una dintre cele mai importante cuceriri democratice, libertatea de exprimare, care face parte dintre drepturile fundamentale înscrise în legea fundamentală.

         După ce, în primele alineate ale textului sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în ultimele trei alineate, legiuitorul constituant impune anumite limite exerciţiului – ce ar putea deveni abuziv şi nociv – al acestei libertăţi.

         În alineatul 6 – care se află într-o manifestă corelaţie cu calomnia prin presă – se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

         În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia lezarea dreptului la propria imagine, la care se referă textul constituţional, se poate înfăptui prin captarea, conservarea şi difuzarea imaginii unei persoane şi prin montajul realizat din reunirea unor persoane independente, făcută cu scopul de a obţine un anume ansamblu. Este vorba de imaginea fizică, inclusă în fotografii, filme imprimate, emisiuni de televiziune etc.

         La fundamentul acestui punct de vedere stă, desigur, înţelesul literal al termenului de „imagine”. În acest înţeles literal, imaginea este o reproducere a înfăţişării fizice, reproducerea care poate face obiectul unei fotografii, a unei emisiuni televizate, a unei picturi, desen etc.

         Într-un punct de vedere opus celui de mai sus s-ar putea susţine că noţiunea de proprie imagine are o sferă mai largă, ea fiind folosită pentru a exprima rezultanta însuşirilor unei persoane, a concepţiilor afişate, a calităţii activităţii profesionale, a comportamentului său, a coeficientului de cinste şi lealitate manifestate în raporturile sale cu ceilalţi membri ai societăţii. Toate acestea creează o imagine nu grafică ci conceptuală, reprezentând modul în care este receptată şi evaluată persoana respectivă în societatea în care trăieşte.

         Aceasta ar fi propria imagine care intră sub protecţia avută în vedere de textul constituţional. Acest text s-ar putea susţine – enumeră, ca obiective ale protecţiei legale, demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine. Este de observat că primele trei atribute menţionate în text – demnitatea, onoarea, viaţa particulară – se conjugă cu modul de comportare al persoanei. Ar putea fi de presupus că legiuitorul constituţional a avut în vedere în cel de-al patrulea termen folosit – propria imagine – o noţiune cu rezonanţă omogenă, deci legată tot de comportarea persoanei şi nu de un obiect material cum este o fotografie, imprimat, desen etc. Propria imagine –rezultat al unui complex de comportări – ar completa în înţeles omogen, celelalte noţiuni prevăzute în text, determinând totalitatea acelor atribute ale persoanei care reprezintă, în acelaşi timp, valori supuse protecţiei legale.

         Desigur că, în noţiunea largă de proprie imagine, în acest din urmă înţeles, ar intra şi reproducerile grafice de orice fel ale persoanei – fotografii, filme etc. – care ar putea, trucate fiind, să deformeze imaginea reală a persoanei. Aceste imagini ale persoanei fizice s-ar integra şi ele în noţiunea constituţională de proprie imagine, dar ar constitui doar un fragment limitat al acesteia, o simplă componentă, supusă şi ea protecţiei legale ca şi întreaga imagine personală reală, care constituie obiectul dreptului ocrotit de legea fundamentală. 

Criterii de delimitare a daunelor (Partea a II-a. Constatarea existenţei daunei)

Împărţirea valorilor în valori materiale şi valori morale are drept corespunzător, în caz de prejudiciere a acestor valori, împărţirea daunelor în daune materiale şi daune morale. În valorile materiale se înscriu bunurile imobile sau mobile, banii, creanţele, trupul uman cu toate organele sale, viaţa şi sănătatea, iar în bunurile morale se integrează demnitatea, cinstea, adevărul, dreptatea, bunătatea, caritatea, corectitudinea şi chiar dragostea.

În mod corespunzător, lezarea valorilor materiale va produce daune materiale, iar lezarea valorilor morale va da naştere unor daune morale. Şi unele şi altele trebuie reparate. Iar repararea civilă se face, în genere, prin acordarea de despăgubiri băneşti.

Când este vorba însă de fixarea acestor despăgubiri se ridică problema echivalenţei dintre aceste despăgubiri şi daunele pe care le sunt destinate să le repare, echivalenţă pentru realizarea căreia este necesară evaluarea daunelor.

Înainte de a aborda problema evaluării daunelor este necesar să menţionăm că uneori o aceeaşi faptă poate produce consecinţe dăunătoare atât în ordinea valorilor materiale, cât şi a celor morale. Cumulul acesta al daunelor materiale cu daunele morale produse de o aceeaşi activitate ilicită trebuie să atragă acordarea de despăgubiri pentru ambele categorii de daune produse, căci despăgubirea trebuie să reprezinte o reparare integrală a întregului prejudiciu produs. Astfel, persoanei căreia, ca urmare a faptei nesăbuite a unui conducător de vehicul, a trebuit să i se amputeze un braţ va trebui să i se acorde despăgubiri băneşti pentru:

- daune materiale constând în cheltuielile îngrijirilor medicale, diminuarea veniturilor ca urmare a scăderii capacităţii de muncă, cheltuieli cu modificările vestimentare pe care le implică noua structură a organismului şi orice cheltuieli de aceeaşi natură care pot decurge din obligarea victimei de a-şi îndrepta paşii pe un nou destin;

- daune materiale rezultate din modificarea structurii fizice a victimei, din pierderea unui organ esenţial pentru coordonarea funcţiilor sale corporale, din suferinţele fizice – dureri, eforturi, adaptări dificile – care i s-au produs şi se vor manifesta în continuare în desfăşurarea vieţii acesteia;

- daune morale rezultând din suferinţele psihice, determinate de situaţia de handicapat pe toată viaţa; această inferioritate fiziologică determină conştiinţa unei incapacităţi în raport cu persoanele normale, incapacitate percepută de cel în cauză ca o inferioritate înjositoare şi, implicit, un izvor de permanente suferinţe sufleteşti.

Constatarea existenţei acestor daune este prima sarcină a instanţelor sesizate cu cererea de despăgubiri: odată constatată existenţa daunelor, intervine a doua sarcină a acestor instanţe, şi anume evaluarea lor, pentru a se putea fixa cuantumul despăgubirilor băneşti.

Conexiunea unor daune cu aspecte diferite – materiale sau morale – este frecventă în domeniul urmărilor pe care le produc faptele infracţionale.

Criterii de delimitare a daunelor (Partea I. Natura daunei)

Deosebirea dintre daunele materiale şi cele morale este susceptibilă de o abordare mai nuanţată.

Daunele materiale reprezintă, credem, orice diminuare a integrităţii, funcţiunii şi randamentului oricărei entităţi materiale, indiferent de caracterul său patrimonial sau nepatrimonial. Desigur că atunci când cineva sparge un geam, prin aceasta produce o pagubă materială, care se înscrie în ordinea valorilor patrimoniale. Evaluarea în cifre băneşti a pagubei astfel produse nu constituie o problemă, bunurile patrimoniale având, fiecare, un echivalent pecuniar determinabil. Geamul spart poate fi evaluat cu uşurinţă, echivalentul său pecuniar putând fi determinat în funcţie de dimensiunea, calităţile şi munca de înlocuire, ale căror preţuri obiective sunt cunoscute şi intră în rulajul vieţii economice.

Atunci când unei persoane i s-a amputat un braţ, a fost desfigurată sau i s-a cauzat o altă suferinţă fizică, paguba produsă este, socotim, tot materială. Prin faptul că s-a produs o suferinţă fizică, paguba nu a devenit morală. Căci ce poate fi mai material decât un braţ pierdut, o funcţiune fiziologică alterată, virginitatea pe care violul a înlăturat-o din entitatea fizică a unei tinere femei. Acestea şi altele ca acestea sunt pagube materiale. Ele se înscriu în componenţa realităţilor obiective şi concrete. Şi, vom adăuga, chiar şi suprimarea vieţii unei persoane este tot o pagubă materială, căci ce poate fi mai material decât un om viu şi ce pierdere din ordinea realităţilor concrete şi preţioase poate fi mai materială decât pierderea vieţii unui om? Iar valoarea vieţii umane se conturează ca prejudiciu material atât pentru cel căruia i-a fost răpită, dar care nu mai poate exhiba pretenţii, cât şi pentru societate, în care viaţa fiecărui om reprezintă o fracţiune constitutivă a conglomeratului social, dar, mai ales, pentru cei alături de care viaţa persoanei s-a desfăşurat, în cadrul familiei, cadrul în care ea a reprezentat o entitate fizică, deci materială, cu aporturi şi funcţiuni înscrise în ordinea valorilor materiale. 

Daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, în altfel de consecinţe decât cele obiectiv-materiale. Este vorba de suferinţele psihice şi de consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi.

Suferinţele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viaţa unei persoane. Pacea sufletească, o anumită constantă a barometrului psihic caracterizează climatul moral sănătos de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană. Tulburarea acestui climat moral, prin orice formă de agresiune psihică, creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună. Această daună nu are dimensiuni materiale, ea constituie o daună morală.

Dar consecinţele unei asemenea agresiuni morale nu se limitează la suferinţele şi zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat. Ele se realizează şi în reţeaua de relaţii sociale ale persoanei respective, relaţii influenţate de imaginea socială a acelei persoane. Există o circulaţie de păreri, observaţii, caracterizări privind pe orice persoană, care toate împreună realizează o imagine socială a persoanei respective. Această imagine are un deosebit aport în configurarea realităţilor pe care persoana le stabileşte şi le întreţine – în mod necesar – cu alte persoane, relaţii  care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei. Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane. Este deci vorba de o daună morală.

LIMITELE EXERCITĂRII LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE PRIN PRESĂ

Potrivit art.10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale încorporată dreptului intern (conform art.11 alin.2 din Constituţia României), fiind ratificată de România prin Legea nr.30/1994, exerciţiul libertăţii de exprimare ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, dacă constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia.

În aplicarea acestui text, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului afirmă că aria limitării (restricţiilor) adusă de un stat libertăţii de exprimare este determinată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei; c) să fie necesare, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop. Sintagma „prevăzută de lege” circumscrie, în concepţia jurisprudenţei Curţii Europene, existenţa în dreptul intern a unei dispoziţii normative restrictive, conformă Convenţiei. Legitimitatea scopului unei asemenea dispoziţii este apreciată prin prisma ideii de protecţie „a moralei, reputaţiei sau drepturilor altuia”, ca valori enumerate limitativ în paragraful 2 al art.10. În sfârşit, sub raportul necesităţii, restricţia adusă libertăţii de exprimare trebuie să răspundă unei „nevoi sociale imperioase”, utile „bunei funcţionări a unei societăţi democratice”. Aprecierea în concret a necesităţii se realizează „de la caz la caz, luându-se în considerare toate circumstanţele cauzei”.

Practica judecătorească, inclusiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este constantă în sensul că limitele criticii acceptabile care dă expresie libertăţii presei sunt mai largi în privinţa politicienilor şi demnitarilor decât în cazul cetăţenilor obişnuiţi. Spre deosebire de cei din urmă, politicienii trebuie să accepte în mod inevitabil şi conştient verificarea strictă a fiecărei fapte, gest sau atitudine atât din partea jurnaliştilor, cât şi din partea marelui public.

Cui revine răspunderea civilă pentru calomnie prin presă

În general, răspunderea civilă revine persoanei prin fapta căreia s-a cauzat paguba. Dar dreptul civil cunoaşte şi instituţia răspunderii civile alăturate şi subsidiare, derivată din anumite raporturi ce se leagă între autorul faptei dăunătoare şi un terţ care, deşi lipsit de orice participare materială la săvârşirea faptei, este ţinut totuşi să răspundă pentru daunele produse, alături de persoana care le-a produs.

Dintre aceste raporturi, determinante în stabilirea răspunderii solidare şi subsidiare, ne vom opri numai la raporturile derivate din calitatea de prepus a celui ce a săvârşit fapta. Raporturile acestea dintre comitent şi prepus implică o răspundere solidară, dar subsidiară, a comitentului pentru fapta prepusului, răspundere derivată dintr-o prezumată culpă in vigilando sau in eligendo.

În ce priveşte problema cine anume este comitentul căruia îi revine răspunderea civilă alături de autorul calomniei prin presă, rezolvarea ei ne este oferită în mod amănunţit de art.30 alin.8 din Constituţia României.

Iată cuprinsul acestui text: „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

În materie de calomnie prin presă, autor este desigur cel căruia îi aparţin afirmaţiile considerate calomnioase.

Acesta poate fi unul dintre ziariştii ce fac parte din personalul angajat al ziarului sau un colaborator extern, tot ziarist, care fără să facă parte din personalul ziarului, publică fie cu regularitate, fie doar din când în când producţii proprii – articole, reportaje, cronici etc. – în ziarul respectiv. Într-o asemenea situaţie raportul de la comitent la prepus este clar, neîndoielnic, şi răspunderea comitentului va funcţiona.

Mai delicată este situaţia în care un extraneu organului respectiv de mass-media dă glas unor afirmaţii calomnioase, pe care proprietarul, editorul, organizatorul, nu o putea nici prevedea, nici împiedica. Astfel, dacă într-o emisiune de televiziune transmisă direct, fără pregătire prealabilă, se cer păreri ale unor oameni politici sau ale unor specialişti în materie ce constituie obiectul emisiunii şi dacă în exprimarea acestor păreri unul dintre participanţi emite afirmaţii cu caracter calomnios la adresa unei persoane, ceea ce îi atrage răspunderea civilă şi obligarea la daune morale, este îndoielnic dacă la aceste despăgubiri va putea fi obligat solidar şi proprietarul sau directorul postului de televiziune respectiv.

Emisiunile „în direct” la radio şi televiziune poartă în ele riscul ca participanţii să se lase purtaţi de sentimente şi resentimente cărora să le dea glas, fără un control cumpănit. În acest fel se pot depăşi graniţele licitului în exprimare, depăşire care însă din punct de vedere delictual civil nu le poate fi imputată decât celor ce au făcut afirmaţiile, neexistând în asemenea caz un comitent căruia să-i revină o răspundere civilă subsidiară.

Dreptul la informaţie

Gazetarii au, în cadrul profesiunii lor, îndatorirea de a-i informa pe cititori cu privire la toate împrejurările care prezintă interes pentru opinia publică. Articolul 31 alin.4 din Constituţie prevede: „Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă  a opiniei publice”. Titlul marginal sub care figurează acest text este „Dreptul la informaţie”.

Acest drept la informaţie face parte din drepturile fundamentale ale persoanelor prevăzute în Constituţie. Lui îi corespunde obligaţia, edictată expres în sarcina mijloacelor de informare în masă, de a informa opinia publică. Textul adaugă că informarea trebuie să fie corectă.

S-ar putea considera că obligaţia de a informa opinia publică se referă la tot ce se întâmplă în mediul social, la toate împrejurările şi situaţiile care au loc în acest mediu. Ar constitui obiect de informaţie toate succesele şi faptele lăudabile, dar şi acţiunile infamante, corupte şi imorale.

Demascarea faptelor incorecte, săvârşite de oricine, dar mai ales de cei ce ocupă poziţii preponderente în viaţa socială şi în organele statului ar fi de natură să contribuie la formarea şi păstrarea unui climat moral în viaţa societăţii. În felul acesta s-ar trage un semnal de alarmă care ar putea pune capăt unei practici incorecte şi ar putea împiedica pe alţi amatori de asemenea practici să realizeze planurile lor nocive.

Se ridică problema dacă asemenea informaţii, atunci când cuprind referiri la fapte incorecte, ar putea intra în categoria calomniei, din moment ce se poate considera că ele se înscriu în obligaţiile profesionale ale gazetarilor şi îndeplinesc rolul social de a aduce la cunoştinţa opiniei publice fapte de natură a influenţa negativ nivelul moral al societăţii.

S-ar putea răspunde că, atâta vreme cât activitatea gazetarului se înscrie în limitele îndeplinirii obligaţiei sale profesionale de a informa opinia publică, el nu poate fi învinuit pentru conţinutul reportajelor, articolelor sau comentariilor pe care le publică, indiferent de împrejurarea că în acest conţinut se găsesc şi afirmaţii defavorabile, privind aspectele negative în comportamentul anumitor persoane.

Trebuie însă ţinut seama de faptul că, în textul constituţional menţionat mai sus, este prevăzută o condiţie esenţială pe care informarea se impune să o îndeplinească: să fie corectă.

Atunci când cei ce activează în mass-media introduc în gazetă sau în emisiunea audio-vizuală materiale care depăşesc limitele informării corecte, afirmaţiile denigratoare capătă vocaţia de a expune persoanele vizate unui oprobriu public nemeritat.

În prezent, problema condiţiilor în care se poate considera că limitele informării corecte au fost depăşite nu-şi găseşte rezolvarea într-o reglementare specială privind activitatea de presă. În lipsa unui cod deontologic, serios, minuţios şi exigent, în care să se oglindească toate formele de manifestare ziaristică – între care şi semnificaţia expresiei constituţionale „informare corectă” – rămâne în sarcina organelor judiciare să stabilească dacă limitele informării corecte au fost sau nu depăşite.

O ordonanţă bizară

Discurs parlamentar

 

„Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/1998 privind suportarea din bugetul de stat a sumei datorate de Curtea Supremă de Justiţie, ca despăgubire Băncii Române de Comerţ Exterior se întemeiază pe principiul: „Tot şmecherul de fraier moare”. Păi cum să nu ştie juriştii români că o expropriere, cu o trecere în patrimoniul statului, se face numai printr-o hotărâre judecătorească? Să nu ştie judecătorii Curţii Supreme de Justiţie că nu mai au competenţa să hotărască trecerea în patrimoniul statului în situaţiile de expropriere, în cazurile de utilitate publică? Chiar să nu ştie lucrul acesta? Asta mă surprinde peste măsură.

Să nu ştie juriştii noştri că o hotărâre care nu este publicată în Monitorul Oficial al României nu există juridic? Aceste hotărâri, pe care le prezintă aici în facsimil, nu există pentru mine ca jurist. Dacă-şi imaginează cineva că se şade acolo, la masa rotundă, şi un imobil se trece în patrimoniul statului. Aşa, între două cafele, stă domnul prim-ministru şi mai trece un imobil în patrimoniul statului, mai scoate unul.

Domnilor, sunt nişte legi publicate după alea, ceauşiste, dinainte. Nici astea nu sunt bune, după 1989? Păi, noi vorbim acum de legi de după anul 1989, care obligă la nişte demersuri constituţionale, cum se poate face trecerea unui imobil în proprietatea publică.

Şi acum, mă obligaţi să spun mai mult. Pe strada Batiştei, faţă-n faţă cu Asociaţia „21 Decembrie”, stătea fosta Securitate a statului. Şedea într-un colţ cu fosta Securitate, că Securitatea Statului avea atât imobilul de la nr. 25 cât şi ăla, mai la deal puţin, la nr. 29. La numărul 25, fosta bancă „Cristovelloni”– fosta „Marmorosch”, care a fost trecută în 1948 în patrimoniul statului, era sediul serviciul de securitate al statului pentru instruirea cadrelor. Dincolo, la numărul 29, imobilul a fost preluat de S.I.E. şi este Serviciul Cifru, care funcţionează şi acum. Deci, nu duceţi grija S.I.E., are unde sta. Stă la nr. 29, cu ostaşi înarmaţi până-n dinţi, cu tot ce vreţi.

Dumneavoastră cred că vă faceţi o singură grijă. Aici, cineva – se pare că „întreprinderea de construcţii şi amenajare” care se numeşte BANCOREX este sărăntoaca, care a golit bugetul – face construcţii în Bucureşti. Mă gândeam să apelez să-mi facă şi mie garajul, că văd că se pricepe. Uitaţi-vă dumneavoastră ce aveţi în mână acolo. Nu arată a sediu unde s-a făcut aşa-zisa construcţie, undeva, în Băneasa, pe dreapta. Această construcţie a fost ridicată pentru S.I.E. Nu are decât să plătească S.I.E. dacă BANCOREX... Raporturile nu se leagă. Ce legătură are cu imobilul din Batiştei, care este învârtit pe la nasul Curţii Supreme de Justiţie şi este ameninţat că, dacă nu votăm noi, nu-l dă Curţii Supreme de Justiţie. Şmecherii din astea, mărunte!

Domnilor, două chestiuni. Această hotărâre dacă am vota-o, poate fi lesne atacată pentru neconstituţionalitate, din două motive. Unu, este fondată pe nişte hotărâri de guvern nepublicate, deci inexistente. Doi, nu s-a urmat procedura cerută de lege pentru expropriere pentru cauză de utilitate publică. Nu avem hotărârea instanţei judecătoreşti. Eu am avut onoarea să vă citesc cam ce procedură complicată este în acest caz.

Pentru ce luăm noi banii din bugetul statului? Eu aş propune ca banii aceştia, dacă tot avem aşa disponibilităţi, să dăm 6.000 de miliarde la Observatorul astronomic că ne vin acum vizitatori, mai dăm şi pe la bătrânii ăia, li se compensează medicamentele. Nu sunt pentru clădirea S.I.E. la ora actuală. Şi nu trebuie pusă Curtea Supremă de Justiţie să plătească datoriile S.I.E. Nu aşa se trec imobilele în patrimoniul statului.

Pe mine m-a surprins aici – de aia sunt puţin revoltat – când se afirmă că a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce a fost publicat în Monitorul Oficial? De ce nu v-a ataşat dumneavoastră, domnilor senatori, un Monitor Oficial, să vedem şi noi publicată una dintre aberaţiile astea legislative. Nu există nici o publicare în Monitorul Oficial, fiindcă nu-mi permiteam să vin în faţa dumneavoastră să vă spun poveşti de genul ăsta. Astea sunt făcute undeva, prin umbra cabinetelor, fel de fel de aranjamente.

Din bugetul statului român nu trebuie să iasă suma de 200 miliarde lei şi nu cu această destinaţie, în nici un caz. Imobilul din Batiştei nu are nici o legătură. El i se cuvine Curţii Supreme de Justiţie. Acum că întreprinderea BANCOREX l-a reparat, este bine, să i se plătească BANCOREX-ului costurile reparaţiilor şi atât. Dacă vrea să plătească ceva statul român, nu are decât să plătească clădirea S.I.E. din Băneasa, pe dreapta. Adresa nu o găsiţi aici. Nu trebuie amestecate cele două probleme.

Deci, din cauza acestor inginerii de gravă neconstituţionali­tate în care se persistă, eu deja am intrat la bănuieli. Nu ştiu ce să mai cred. Cu atâta nonşalanţă, atât de senini, scoatem bani din bugetul statului, şi apoi, toţi cu inima cât un purice, votăm bugetul, uşurându-l cu 200 de miliarde lei, ca şi cum ar fi un fle­cuşteţ. Eu nu cred că puteţi face dumneavoastră aşa ceva.”

(Monitorul Oficial nr. 38 din 26 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Legea privind circulaţia juridică a terenurilor

Discurs parlamentar

„Legea privind circulaţia juridică a terenurilor se vrea un pas înainte în depăşirea disputei cu privire la capacitatea juridică a investitorilor străini de a dobândi terenuri în România. Numai că ea nu face necesara distincţie între societatea comercială cu capital parţial străin şi cea cu capital integral străin şi nici între terenuri industriale construibile şi cele agricole şi forestiere.

Iată de ce, în perspectiva punerii de acord a acestor omisiuni cu prevederile constituţionale, permiteţi-mi, rogu-vă, să fac următoarele precizări.

Interdicţia de a cumpăra este stabilită de lege în consideraţia persoanei, a calităţii de cetăţean român şi nicidecum în consideraţia domiciliului persoanei fizice ori a sediului persoanei juridice.

Iată de ce art. 3 alineatul 1 al legii nu face decât să reproducă întocmai principiul constituţional conform căruia citez: „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Străinii şi apatrizii, în schimb, pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor de orice fel prin acte între vii sau prin moştenire, dar şi în acest caz se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului, ceea ce implică dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de dreptul de folosinţă, de concesiune asupra terenului.

Prin urmare, posibilitatea dobândirii dreptului proprietăţii asupra terenului este un atribut exclusiv al calităţii de cetăţean român. Tocmai de aceea, în alineatul 2 al acestui art. 3 din prezenta lege se precizează că, citez, „Persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi în România prin acte juridice între vii şi prin moştenire terenuri de orice fel”. Deci, repet, calitatea de cetăţean român, şi nu domiciliul persoanei fizice ori, după caz, sediul persoanei juridice conferă dreptul de a dobândi terenuri pe teritoriul României. Astfel, dacă o persoană care nu are această calitate cumpără un teren, contractul este lovit de nulitate absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită nici măcar prin revânzarea terenului către un cetăţean român.

Există însă şi un alt punct de vedere, şi anume că această incapacitate specială, prevăzută în privinţa străinilor, vizează doar pe investitorii străini care sunt, citez: „persoane fizice sau persoane juridice cu domiciliul ori, după caz, cu sediul în străinătate, care afectează investiţii în România”. Per a contrario, deduc adepţii acestei teze, societăţile comerciale cu capital străin, indiferent că este integral sau parţial, fiind considerate persoane juridice române, au capacitatea juridică de a dobândi terenuri în România.

Sună frumos, dar lucrurile nu stau chiar aşa de simplu.

Pentru că: 1. Mai întâi, naţionalitatea unei persoane juridice, inclusiv a societăţilor comerciale, este unică. Acelaşi subiect colectiv de drepturi nu poate fi concomitent şi român şi neromân.

Prin prisma dreptului internaţional privat, deci pe planul conflictelor de legi, naţionalitatea nu conferă decât parţial efectele corespunzătoare din punctul de vedere al folosinţei anumitor drepturi. Cu alte cuvinte, persoana juridică, societate comercială cu participare străină rămâne titulară a unei singure naţionalităţi, dar, atenţie, ea este supusă unor restricţii pe planul folosinţei drepturilor civile, cum este şi interdicţia de a se cumpăra terenuri în România.

Apoi, ce rost are să ne legăm de tot felul de critici juridice cu privire la conceptul de naţionalitate, când în materie de investiţii străine avem o lege, domnilor, încă în vigoare, Legea nr. 35 din 1991, care defineşte cât se poate de clar investiţia străină, înţelegând prin aceasta, citez: „Dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, a altor drepturi reale, cu excepţia dreptului de proprietatea asupra terenurilor”. Repet, Legea investiţiilor străine, inclusiv textul citat, este în vigoare şi nimic nu are de-a face cu amendamentul domnului Cataramă.

În articolul nou introdus, art. 30¹, ţin să vă reamintesc, cum spuneam şi la vremea potrivită, de fapt nu este vorba de nici o vânzare în sensul legii civile, ci, pur şi simplu, de sfânta concesiune. Motiv pentru care, eu unul nici nu m-am obosit să reclam acest „mutant” legislativ la Curtea Constituţională, ceea ce nu înseamnă că nu deplâng incredibila tehnică de a face din două texte bune unul prost. Un elementar bun-simţ juridic te obligă să recunoşti, chiar nespecialist fiind, că un investitor străin nu poate dobândi, pe cale indirectă, prin constituirea unei societăţi cu sediul în ţară, ceea ce nu poate dobândi, în mod direct, printr-un contract translativ de proprietate de drept comun.

Şi acuma, ca să fac plăcere, nu?, să repet o tâmpenie pe care o zice un anumit domn de aici şi să las limbajul juridic de o parte şi să vorbesc mai pe româneşte, poate pricepe. Să presupunem că un cetăţean străin vrea să-şi deschidă un „business” în România şi pe lângă aceasta, are nevoie, zice el, şi de nişte niscai hectare de pământ. Ca investitor străin, conform Constituţiei române, neavând cetăţenie română, el nu are voie să cumpere pământ. Dar, cum nimic nu-l împiedică pe străinul respectiv să-şi înregistreze societatea în România, străinul poate dobândi, bine mersi, pământul în calitate de, vezi Doamne, investitor. Că o fi investitor român, că o fi autohton, ce mai contează? Ba contează, aş zice eu, şi încă cum, că poate să înfiinţeze străinul nostru şi o sută de societăţi, în ghilimele „considerate persoane juridice române”, că el tot cetăţean străin rămâne. Un elementar bun-simţ juridic îţi indică faptul că societatea comercială capătă statut de persoană juridică română, şi nu cetăţeanul străin care a înfiinţat această societate.

2. În al doilea rând, se vorbeşte generic despre capacitatea juridică a societăţilor comerciale cu participare străină de a dobândi terenuri în România fără a se face necesara distincţie între cele cu capital parţial străin şi cele cu capital integral străin. În ceea ce priveşte pe cele din urmă, societăţi comerciale cu capital integral străin, însăşi instanţa supremă, Curtea Supremă de Justiţie, a decis că, citez: „Deşi considerată persoană juridică română, nu poate dobândi în România terenuri, deoarece ea îşi păstrează statutul de investitor străin” – Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 831/25 martie 1994. În ceea ce priveşte societăţile comerciale având capital parţial străin, sigur că pot dobândi în România terenuri, dar în nici un caz fiindcă ele sunt considerate „persoane juridice române”. Motivul pentru care au acest drept, unicul motiv de necontestat, este prezenţa în societate şi a investitorului român, mai exact, a aportului asociatului român.

Textul art. 31 din Legea nr. 35 cred că face inutilă orice altă demonstraţie. Citez: „În situaţiile în care investiţiile străine în România se realizează sub forma unor societăţi comerciale în asociere cu persoane fizice sau juridice române, asociaţii români pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenurilor”. Altfel, în lipsa unei atare prevederi, este clar că investitorul străin nu ar avea nevoie de aportul investitorului român în alcătuirea societăţilor mixte, pentru că el şi-ar putea cumpăra şi terenul care, până acum, a rămas singura monedă forte a românului.

(Monitorul Oficial nr. 207 din 28 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea a II-a Ordinară)

Sute de miliarde intrate în conturile Bancorex

Discurs parlamentar 

 „După cum bine se ştie, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26/1998 privind preluarea la datoria publică internă a sumei datorate de către Curtea Supremă de Justiţie, cu titlu de despăgubire, Bancorex-ului, pentru exproprierea imobilului situat în municipiul Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, a lăsat cu gura căscată întreaga opinie publică românească.

În primul rând, pentru că toată lumea ştie că acolo este clădirea S.I.E., şi nu proprietatea Bancorex-ului.

În al doilea rând, nimeni nu a înţeles de ce trebuie să suporte contribuabilul român o sumă exorbitantă; de pildă, 162.292.000.000 lei, deci sute de miliarde care să intre în conturile unei bănci. Credeam că am demonstrat atunci, cât se poate de clar, că ingenioasele chichiţe, aduse în sprijinul celei de-a doua exproprieri a respectivului imobil, nu sunt decât nişte neputincioase balonaşe de săpun care se sparg în faţa legii. Am mai spus atunci şi am pus câteva întrebări, pentru că nu se ştie cum a ajuns respectivul imobil, aşa mai pe „şest”, din proprietate publică a statului român, în proprietatea privată a Bancorex-ului. N-am primit, bineînţeles, nici un răspuns. Atât doar; în curtea clădirii cu pricina a apărut peste noapte o tablă înfiptă într-un par, e drept, frumos colorată, prin care se anunţă contribuabilului român că acolo este proprietatea Bancorex. Numai că, deunăzi, Comisia juridică de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului României, sub semnătura preşedintelui său, înainta secretarului general un raport privind atât de controversata ordonanţă de urgenţă.

După ce mas-media şi numeroase personalităţi politice au semnalat inexistenţa vreunui temei legal pentru perfectarea acestei veritabile tranzacţii financiare, vine acum acest raport, mai eficient decât Ariel, decât Dosia, Rex, Bona Lux şi toţi detergenţii la un loc. Iată, citim din clasicii Senatului. Ce reţin... Comisia juridică: „Banca Română de Comerţ Exterior S.A. a dobândit imobilul situat în str. Batiştei nr. 25, sectorul 2, la data de 18 februarie 1998, prin realizarea unui schimb de proprietăţi cu statul român, schimb aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 133/1996, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 92/1998, nepublicate, fiind vorba de hotărâri cu caracter militar, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţie.

După ce Banca Română de Comerţ Exterior a devenit proprietar, prin Hotărârea Guvernului nr. 457 din 7 august 1998 privind declararea utilităţii publice pentru lucrarea de interes naţional, „imobil situat în Bucureşti, str. Batiştei nr. 25, sector 2”, a fost stabilit expropriator statul român, prin Curtea Supremă de Justiţie.

Puteţi să recitiţi dumneavoastră de câte ori vreţi acest material, nu veţi înţelege nimic, nici eu n-am înţeles, pentru că, pur şi simplu – şi-mi pare rău că trebuie să spun acest lucru – toate falsele argumente nu sunt decât nişte aberaţii legislative, care calcă în picioare cele mai elementare principii de drept. O justificare făcută, în graba mare, de-a dreptul jalnică, a unui troc, mai mult decât discutabil.

Dar să începem cu începutul. Hotărârile de Guvern care au asigurat spatele nu ar fi fost publicate, să zicem, culmea-culmilor, pentru că prevederi constituţionale imperative se opun. Să vedem ce spune invocatul art. 108 alin. (4) din Constituţia României: „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.

Ce mare caracter militar au aceste hotărâri, stimaţi colegi?

Ce avem în str. Batiştei nr. 25? Vreun bunker ultrasecret, abandonat de ultimii locatari - fost sediu al Securităţii şi ulterior al S.I.E.?

Eu zic să fim serioşi. Simplul fapt că „s-a aprobat” şi, vă rog să urmăriţi, „s-a aprobat construirea de către Bancorex pe terenul proprietate publică a statului, aflat în administrarea M.Ap.N. - S.I.E. a unui nou sediu al S.I.E., deci Bancorex-ul, banca asta firavă este şi constructor. Constructor pentru S.I.E., după ce-a construit pentru S.I.E. un imobil şi birouri pe terenuri din Băneasa, în condiţiile prevăzute de Protocolul dintre M.Ap.N. - S.I.E. şi Banca Română de Comerţ Exterior.

Trebuie să ştiţi că toate aceste protocoale nu conferă caracter militar, în sensul prevederilor constituţionale, iar hotărârile Guvernului prin care se transferă dreptul de administrare – atenţie; dreptul de administrare, şi nu proprietatea asupra clădirii – trebuie publicate în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea, am zis, spune Constituţia, atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.

S-a promis Plenului Senatului că aceste hotărâri vor fi prezentate. Împreună cu dumneavoastră le aştept cu toată nerăbdarea”.

(Monitorul Oficial nr. 35 din 23 martie 1999, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

A doua expropriere a imobilului din Bucureşti, str. Batiştei nr. 25

 Discurs parlamentar 

„Între timp, a intervenit un raport al Comisiei juridice şi am să cer nişte explicaţii cu privire la istoricul imobilului din str. Batiştei.

Spre surprinderea mea, citesc în acest raport că prin două hotărâri ale Guvernului României, Banca Română de Comerţ Exterior a dobândit imobilul din str. Batiştei nr. 25, hotărârile Guvernului României nefiind publicate, dat fiind caracterul militar. Este adevărat că acolo a „stat” S.I.E. şi a „stat” Securitatea Română, dar eu nu ştiu de când vânzarea-cumpărarea unei proprietăţi are vreo legătură cu capacitatea de apărare a statului român.

Deci, înainte de a purcede la orice fel de discuţie – dacă vreţi vă fac şi un scurt istoric al evoluţiei acestui caz – cred că ar fi bine ca Senatul României să aibă în faţă aceste două hotărâri ale Guvernului prin care se face trecerea din proprietatea statului în proprietatea publică a statului. Eu spun că aceste hotărâri nu există, aceste hotărâri nu pot să existe, fiindcă statul român nu poate să vândă un teritoriu domeniu public al statului către el însuşi şi tot statul român să-şi autoexproprieze imobilul proprietate publică.

Eu asta nu am mai văzut.

Eu cred că cele două hotărâri nu există, şi nu este suficient să afirmăm că nu putem să le vedem, pentru că au caracter militar.

Adică, noi trimitem trupe în Bosnia, cerem aprobarea... Nu este nici o problemă… Dar iată cum vândurăm imobilul de la Băneasa, dădurăm în caracterul militar.

Nu, nu, nu. Este un schimb de proprietăţi cu Băneasa, când citiţi acest raport, citiţi-l în parte inversă, că este făcut foarte abil, inteligent – este gramatical, dar atât, gramatical. Juridic, nu mi se pare.

Domnule preşedinte, îmi permiteţi un scurt istoric, ca să vedeţi de ce… Imobilul din strada Batiştei a fost proprietate privată, sediul unei bănci, nu contează proprietarul. În 1948, acest imobil, printr-un decret – l-am arătat la vremea potrivită – a fost trecut în patrimoniul statului. De atunci el a constituit proprietatea publică a statului.

După 1948, statul a dat acest imobil în administrarea operativă directă a Securităţii statului, până în 1989. După 1989 l-a dat în folosinţă S.I.E. Avea statul român dreptul să facă acest lucru – să-l dea în folosinţa S.I.E.?

Acum, în mod normal, mi se părea firesc să-l dea şi în folosinţa şi în administrarea, dacă vreţi, Curţii Supreme de Justiţie. Era normal, pentru că este proprietatea statului.

Dar să începem cu citirea punctului 2, care spune: Banca Română de Comerţ a cerut statului român un teren să-şi facă la Băneasa o proprietate. A obţinut aprobarea, i s-a dat terenul – nu rezultă ce proprietate a făcut. Dar înainte de a face proprietatea asta, a făcut un schimb cu S.I.E. care, la rândul lui, a făcut un schimb cu BANCOREX-ul.

Păi cum? Ce schimburi sunt acestea între proprietăţi? Deci să facem schimb cu un imobil care nu s-a construit, domnilor? Nu s-a construit. Acela de la Băneasa. Şi ajunge proprietar, până la urmă, Banca Română de Comerţ Exterior, care Bancă Română de Comerţ Exterior are o înţelegere cu S.I.E. şi fac un schimb de proprietăţi. Ce schimb de proprietăţi? Nu rezultă. Cu ce a schimbat? A schimbat cu ceva ce trebuie să se construiască.

Ei şi... cine credeţi că plăteşte construcţia asta care trebuie să se construiască? Statul român. Adică statul român plăteşte... şi după ce o plăteşte... Eu nu am actul prin care BANCOREX-ul a cumpărat acest imobil. Eu vreau să văd actul de proprietate, ăsta secret, din care să rezulte ce sumă a dat BANCOREX-ul să cumpere imobilul respectiv. După ce voi şti suma respectivă, o să explic că nu putea să cumpere din proprietatea publică statului. Nu am hotărârea de guvern prin care un imobil este trecut din proprietatea publică în proprietatea statului. Nu o am nici pe asta. Adică nu am elementele – şi nici dumneavoastră cred că nu le aveţi – pentru a putea da o soluţie, să se scoată din bugetul statului român suma de nu ştiu câte miliarde pentru a fi dată BANCOREX-ului. Păi de ce să fie dată BANCOREX-ului? Să scoată statul român câteva zeci de milioane să plătească reparaţiile care le execută AEDIFICIA, pentru noul sediu al Curţii Supreme de Justiţie. Şi... E-n regulă. De ce să plătească BANCOREX-ului sumele acestea de bani? Adică, nu cumva vi se pare că BANCOREX-ul ar fi cel care ar trebui să plătească statului român?

Eu vă propun să vedem şi noi cele două hotărâri, să vedem actul prin care BANCOREX cumpără acest imobil proprietate publică cu aşa-zis „caracter militar” şi să vedem dacă în Băneasa s-a construit vreun imobil vreodată. Să vedem ce s-a schimbat. După aceea, eu zic că putem să ne pronunţăm. Până una alta, eu zic că este bine ca sediul acesta să fie atribuit Curţii Supreme de Justiţie de către statul român, iar Guvernul României este bine să scoată din cont numai suma pentru reparaţiile care i se aduc imobilului din Batiştei.”

 (Monitorul Oficial nr. 30 din 16 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Cu ce îl ajută pe cetăţean schimbarea Constituţiei?

Subliniez de la bun început că nu sunt nici pe departe un oponent al revizuirii Constituţiei. Dar, ca jurist, mi se pare normal, logic şi de bun-simţ ca o schimbare atât de importantă cum este cea a Constituţiei într-o democraţie reală să se facă în ideea rezolvării unor probleme majore – a căror revizuire ar reprezenta, cu adevărat, o îmbunătăţire a legii noastre fundamentale -, ci nu doar de dragul de a bate toba preelectrorală, că aşa dă bine pe la talk-show-uri.

Pentru schimbarea Constituţiei ar trebui să acţionăm cu toţii coerent „pedalând” pe problemele majore a căror revizuire ar reprezenta cu adevărat o îmbunătăţire a legii noastre fundamentale. De necontestat că, dacă se vrea consacrare explicită a principiului separaţiei puterilor în stat, inclusiv separarea atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului sau sfera de incidenţă a imunităţii parlamentare, iniţiativa legislativă nu poate fi decât salutară. Numai că, aşa cum s-a remarcat pe bună dreptate, textele constituţionale avute în vedere de unii lideri politici nu sunt cele care trebuie, în mod necesar, revizuite.

Din amalgamul schimbărilor cerute – care se întind de la redefinirea statului român, revizuirea formei de guvernământ şi până la reintroducerea pedepsei cu moartea – am selectat spre analiză unele idei mai consistente.

Şi, obligatoriu, înainte de a ne grăbi să scoatem de la naftalina retoricii tot felul de slogane populiste, ar trebui să vedem din ce cauze a ajuns Constituţia României să fie considerată o banală materie facultativă de mulţi dintre noi. Ani de-a rândul, asupra Constituţiei au operat de facto toate modificările posibile şi imposibile, prin două procedee deja celebre: ignorarea şi încălcarea flagrantă a dispoziţiilor constituţionale. Au fost adoptate de-a valma legi care călcau în picioare aceste dispoziţii, pe faţă, „la lumina zilei”, fără nici un fel de reţinere.

De pildă, despre bătaia de joc în ceea ce priveşte reglementarea „constituţională” a proprietăţii publice, putem da exemple cu duiumul. Indiscutabil, recordmena absolută de încălcare a Constituţiei României este Legea proprietăţii publice şi regimul juridic al acesteia, care generează o anormală stare de neconstituţionalitate. În Constituţie se spune cât se poate de clar că bunurile proprietate publică nu pot fi vândute sau înstrăinate, ci doar „date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate” (art.136 alin.4).

În sesizările ce le-am adresat în urmă cu mai bine de 14 ani atât Preşedintelui României, cât şi Curţii Constituţionale, atrăgeam atenţia că în cuprinsul Legii proprietăţii publice sunt precizate o sumă de bunuri ce alcătuiesc domeniul public al statului, dar care exced în mod clar sfera de cuprindere a domenialităţii publice definită de Constituţie. Iar consecinţa imediată a unei asemenea extinderi abuzive o constituia blocarea procesului de privatizare. Astfel, semnalam că privatizarea ROM-TELECOM-ului era practic imposibilă la acea dată, atâta vreme cât „spectrul de frecvenţă şi reţelele de transport şi distribuţie de telecomunicaţii” sunt menţinute în proprietatea publică a statului. Proprietate publică care, zice Constituţia, este inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă!

În această situaţie, transferul dreptului de proprietate ar fi fost cu putinţă doar în cazul centralelor telefonice aflate în proprietatea privată a statului. Dar, din păcate, printr-un hei-rupism de natură stalinistă, ROMTELECOM-ul a fost mintenaş privatizat, prin călcarea în picioare, cu bună ştiinţă, a prevederilor constituţionale. 

Impunerea limbii maghiare ca limbă oficială de stat în justiţia din România

La sfârşitul lunii octombrie 2013, Camera Deputaţilor a adoptat tacit o propunere legislativă iniţiată de către doi deputaţi UDMR-işti, Mate Andras Levente şi Marton Arpad, prin care se instituie obligativitatea ca instanţele de judecată din România să angajeze cunoscători ai limbii maghiare în zonele în care aceştia au o pondere de peste 20% din totalul populaţiei. Totodată, proiectul de lege prevede faptul că vor putea fi introduse cereri şi alte înscrisuri şi în limba minorităţii maghiare, traducerea acestora cazând în sarcina statului.

Propunerea a fost avizată negativ de Guvern, dar şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta pentru că, în condiţiile actuale, justiţiabilii au posibilitatea să se exprime în faţa unui tribunal în limba maternă prin intermediul unui interpret.

Potrivit formei adoptate de Camera Deputaţilor, judecătorii şi procurorii care au susţinut un examen de cunoaştere a unei limbi minoritare pot solicita cu precădere numirea la judecătoriile în raza cărora minoritatea respectivă are o pondere semnificativă. De asemenea, candidaţii declaraţi admişi la examenul de cunoaştere a unei limbi minoritare au o prioritate în alegerea posturilor de la judecătoriile în a căror rază teritorială minoritatea respectivă are o pondere semnificativă. Mai mult, vor putea fi adresate cereri şi alte înscrisuri şi în limba minorităţii maghiare, costurile ocazionate căzând în sarcina statului, instanţele fiind obligate să angajeze magistraţi şi personal auxiliar „într-un număr suficient” pentru a garanta funcţionarea instanţelor.

Propunerea legislativă adoptată tacit de Camera Deputaţilor prin care se doreşte impunerea limbii maghiare ca limbă oficială de stat în justiţia din România a primit în cursul lunii noiembrie 2013 trei avize negative din partea Comisiilor Senatului.

Aflu din presă că, recent, Senatul a aprobat „tacit” respectivul proiect de lege privind impunerea limbii maghiare ca limbă oficială de stat în justiţia din România.

În sprijinul adoptării de către Senat a proiectului de lege în adoptat tot „tacit” de Camera deputaţilor în urmă cu un an şi jumătate, se invocă prevederile art.141 din Regulamentul Senatului, potrivit căruia: „(1) Senatul se pronunţă asupra proiectelor de lege şi propunerilor legislative ce intră în competenţa sa, ca primă cameră sesizată, în termen de 45 de zile”. În cazul depăşirii acestui termen, „se consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată în forma înaintată de iniţiator. În acest caz, adoptarea se anunţă în plenul Senatului, iat proiectul de lege sau propunerea legislativă se transmite, sub semnătura preşedintelui Senatului, către Camera Deputaţilor, care va decide definitiv” (alin.2).

Abstracţie făcând de delima privind stabilirea camerei decizionale, alături de cei care mai cred că legea fundamentală nu este câtuşi de puţin facultativă, îmi pun speranţa că garantul supremaţiei Constituţiei, Curtea Constituţională, va reaminti domnilor parlamentari principiul fundamental înscris în art.13 potrivit căruia „În România, limba oficială este limba română”.

Altminteri, în România, justiţiabilii români necunoscători ai limbii maghiare nu vor mai avea acces la justiţie decât prin intermediul unui interpret sau traducător. Lăsând la o parte faptul că potrivit acestei legi „perfect” neconstituţionale Ministerul Justiţiei va fi obligat „să angajeze cunoscători ai limbii maghiare în zonele în care aceştia au o pondere de peste 20% din totalul populaţiei”.

O nouă tentativă de oficializare a limbii maghiare

Deşi, conform Constituţiei României, „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase” (art. 6), se pare că unii dintre conaţionalii noştri nu împărtăşesc principiile generale ale Constituţiei adoptată în 2003 prin referendum naţional, potrivit cărora: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” (art. 1); „În România, limba oficială este limba română” (art.13).

Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 2013, Camera Deputaţilor a adoptat tacit o propunere legislativă iniţiată de către doi deputaţi UDMR-işti, Mate Andras Levente şi Marton Arpad, prin care se instituie obligativitatea ca instanţele de judecată din România să angajeze cunoscători ai limbii maghiare în zonele în care aceştia au o pondere de peste 20% din totalul populaţiei. Totodată, proiectul de lege prevede faptul că vor putea fi introduse cereri şi alte înscrisuri şi în limba minorităţii maghiare, traducerea acestora cazând în sarcina statului.

Propunerea a fost avizată negativ de Guvern, dar şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Aceasta pentru că, în condiţiile actuale, justiţiabilii au posibilitatea să se exprime în faţa unui tribunal în limba maternă prin intermediul unui interpret.

Potrivit formei adoptate de Camera Deputaţilor, judecătorii şi procurorii care au susţinut un examen de cunoaştere a unei limbi minoritare pot solicita cu precădere numirea la judecătoriile în raza cărora minoritatea respectivă are o pondere semnificativă. De asemenea, candidaţii declaraţi admişi la examenul de cunoaştere a unei limbi minoritare au o prioritate în alegerea posturilor de la judecătoriile în a căror rază teritorială minoritatea respectivă are o pondere semnificativă. Mai mult, vor putea fi adresate cereri şi alte înscrisuri şi în limba minorităţii maghiare, costurile ocazionate căzând în sarcina statului, instanţele fiind obligate să angajeze magistraţi şi personal auxiliar „într-un număr suficient” pentru a garanta funcţionarea instanțelor.

Propunerea legislativă adoptată tacit de Camera Deputaţilor prin care se doreşte impunerea limbii maghiare ca limbă oficială de stat în justiţia din România a primit în cursul lunii noiembrie 2013 trei avize negative din partea Comisiilor Senatului.

În sprijinul adoptării de către Senat a proiectului de lege în discuţie se susţine că prin alinierea legislaţiei interne la prevederile art. 9 privind Justiţia din Charta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare (Strasbourg, 5.11.1992), România va face un pas suplimentar în integrarea etnicilor maghiari. Ca urmare, se mai susţine, facilitând exercitarea acestui drept pentru etnicii maghiari din Transilvania, România ar combate „în mod inteligent” mişcările separaţioniste, alimentate de radicalii maghiari, aliniindu-se totodată unei practici generale în toate marile democraţii ale lumii.

Reamintesc aici că, potrivit prevederilor art.9 privind Justiţia, statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Chartei, s-au angajat: în cadrul procedurilor penale  „să garanteze acuzatului dreptul de a se exprima în limba sa regională sau minoritară”; „să prevadă ca cererile şi probele scrise sau orale să nu fie considerate ca inadmisibile numai pe motivul că nu sunt formulate într-o limbă regională sau minoritară”; „să administreze în aceste limbi regionale sau minoritare, la cerere, actele în legătură cu procedurile judiciare, dacă este este necesar prin recurgerea la intrepreţi şi traduceri care să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei intereresaţi”, iar în cadrul procedurilor civile „să permită, ca atunci când o parte la un litigiu trebuie să compară personal în faţa unui tribunal, aceasta să se exprime în limba sa regională sau minoritară, fără ca prin aceasta să se expună la cheltuieli suplimentare” şi/sau „să permită administrarea de documente şi probe în limbile regionale sau minoritare, dacă este necesar prin recurgerea la interpreţi şi traduceri”.

Abstracţie chiar făcând de faptul că România a dat curs pe deplin prevederilor art. 9 din Charta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, în condiţiile actuale, justiţiabilii minoritari maghiari au posibilitatea să se exprime în faţa unui tribunal în limba maternă prin recurgerea la interpreţi şi traduceri, fără ca aceste prevederi să fie considerate de către judecător ca împiedicând buna administrare a justiţiei, îngăduiţi-mi să vă reproduc cuvânt cu cuvânt argumentele prezentate de marele bărbat de stat, liberalul Ionel Brătianu, consemnate în lucrarea „Activitatea corpurilor legiuitoare şi a Guvernului de la ianuarie 1922 şi până la 27 martie 1926”, publicată în Bucureşti, Editura Cartea Românească în 1926, pagina 70, citez:

„Statul român are dreptul să ceară tuturor cetăţenilor săi să cunoască limba statului. Este în interesul tuturor locuitorilor acestei ţări să cunoască limba oficială, căci numai astfel se pot închega legăturile sufleteşti între toţi locuitorii unei ţări care trebuie să aibă aceleaşi interese generale şi aceleaşi năzuinţe. Neînvăţând limba statului, naţionalităţile se pun într-o stare de inferioritate, copiii lor care au aceleaşi drepturi ca ale românilor de baştină nu vor putea merge cu folos mai departe, în învăţământul secundar sau superior, şi nici concura cu elevii români. Statul are obligativitatea morală de a le înlesni învăţarea limbii oficiale. Impunând limba română nu înseamnă că se loveşte în limba maternă sau că nu se recunoaşte însemnătatea limbii în educaţia copiilor..”.

De menţionat că toate aceste prevederi figurează şi în Acordul politic între Alianţa Electorală Uniunea Social Democrată şi Uniunea Democrată Maghiară din România, semnat la 3 martie 2014, la Bucureşti.

Proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia

Discurs parlamentar

 “Eram aproape sigur că art. 6 va isca o dispută ieşită din comun şi poate este bine să fie aşa din toate punctele de vedere.

Permiteţi-mi să încerc să vă explic de ce consider eu că acest art. 6 nu are ce căuta în această lege, de ce trebuie eliminat din această lege şi ce avem de făcut, în opinia mea.

Prin forţa unor acte de putere emise după 6 martie 1946 ca naţionalizarea, etatizarea, exproprierea, o mare parte din bunurile imobile a unor categorii de persoane au trecut în proprietatea statului. Respectivele bunuri au fost scoase din circuitul civil şi, cu excepţia terenurilor agricole, nu au putut fi dobândite pe cale judiciară nici până în zilele noastre.

Precizez, de la bun început că nu înţeleg în nici un fel să ignor situaţia juridică precară a foştilor proprietari spoliaţi care, indiscutabil, sunt îndreptăţiţi să pretindă restituirea proprietăţilor trecute în posesia statului, dar nici să trecem cu uşurinţă peste raţiunea şi spiritul legii. De aceea, mă văd obligat să fac unele precizări cu referire la controversatul art. 6 al legii aflate în discuţie.

1. Pe de o parte, cred eu, retrocedarea acestor bunuri nu se poate face nici în condiţiile de azi, decât tot prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială, recurgându-se în special la metoda retroactivităţii radicale a noilor legi edictate şi nu apelând la umilitoare chichiţe avocăţeşti.

Consider eronată şi totodată periculoasă prevederea potrivit căreia sunt exceptate de la restituire acele bunuri imobiliare, citez: „dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat” (alin. 1).

Altfel spus, a fost respectată legea? Dacă da, consecinţele ei le omologăm noi azi. Capătă valoarea unui titlu valabil. Potrivit acestei filosofii, prea puţin contează că statul comunist a intervenit brutal în relaţiile de proprietate distrugând aproape în totalitate proprietatea individuală, ci numai dacă a respectat sau nu aparenţa de legalitate atunci când a adoptat seria de acte normative, pentru a legitima în fapt furtul de proprietate. Iar această „legitimare”, stimaţi colegi, este, credeţi-mă, desăvârşită şi corespunde furtului calificat din Codul penal. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns această „legitimare” a raptului, comisia noastră juridică s-a grăbit să arunce colacul de salvare al unui înşelător amendament. Citez: „Nu sunt valabile titlurile obţinute pe bază de discriminare politică, economică, socială ori de presiune”.

Încercând deunăzi să justifice raţiunea acestei găselniţe ilogice – şi o cataloghez „găselniţă ilogică” pentru că una şi aceeaşi realitate este de la un alineat la altul riguros acceptată sau evaziv respinsă, ceea ce este inadmisibil – ilustrul invitat afirma ţanţoş că ea nu este decât rezultatul unei decizii politice. Cu alte cuvinte, adevărul ar depinde de numărul de voturi pe care îl impune sau nu, şi nu de valabilitatea în context logic al acestei aserţiuni.

Nu vi se pare, colega, îi spun eu domnului acela, că admiţând că actul de naţionalizare, de expropriere, ar putea fi privit ca reprezentând un titlu valabil câtă vreme excepţia, adică găselniţa Domniei voastre, nu face decât să confirme regula? Nu faceţi decât să legitimaţi cotropirea fundamentată prin violenţă fizică şi morală a dreptului de proprietate? Altfel spus, aceste reglementări specifice perioadei totalitariste, deşi în mod evident şi în întregime incompatibile cu noile principii fundamentale de organizare socială, ar fi cu putinţă ca ele să supraviețuiască?

Apoi, stimaţi colegi, nu vi se pare că prin această stratagemă, pisica este aruncată, în cele din urmă, pasată tot instanţelor judecătoreşti? Care instanţe vor fi obligate să admită că au existat titluri valabile şi titluri nevalabile! Ca să nu mai vorbesc de imposibilitatea obiectivă a succesorului persoanei spoliate, naţionalizate, expropriate, de a proba după o jumătate de secol cum că părintele său ar fi fost supus unei constrângeri fizice sau morale.

2. Pe de altă parte, repunerea foştilor proprietari în situaţia anterioară nu poate fi soluţionată în nici un caz prin introducerea textului art. 6 în cuprinsul legii privind regimul proprietăţii publice, act normativ care vizează exclusiv regimul general al proprietăţii publice, un act care nu este reparatoriu. Este o lege-cadru ce va putea fi soluţionată numai prin intervenţia unor acte legislative cu aplicabilitate specială. Reamintesc că printre legile post-decembriste cele mai importante, care afectează direct dreptul de proprietate imobiliară, se numără, când vorbim de terenuri, Legea nr. 18/1991 asupra fondului funciar şi, când vorbim de construcţii, Legea nr. 112/1995 privind locuinţele naţionalizate. În aceste legi cu caracter reparatoriu, într-adevăr, şi nu în legea în discuţie, trebuie să-şi găsească rezolvare spinoasa problemă a retrocedării bunurilor imobile, terenuri şi construcţii, trecute în proprietatea statului comunist.

Vă mai reamintesc, domnilor colegi, că Legea fondului funciar a reglementat formele de proprietate asupra terenurilor. Iată că a putut să o facă. Această lege nu s-a limitat la definirea noţiunii şi natura domeniului public (art. 4 alin. 2), ci a enumerat categoriile de terenuri care aparţin domeniului public (art. 5), precizând totodată că „pot intra în această categorie şi alte terenuri cărora, prin lege specială, li se dau astfel de destinaţii”. Dar, atenţie, dispune care anume terenuri intrate în proprietatea statului aflate la data aplicării legii în exploatarea cooperativelor urmează să se restituie adevăraţilor proprietari. Iată că Legea nr. 18 a făcut-o. Poate nu complet, dar a făcut-o!

În consecinţă, eu voi propune în final – nu ştiu în ce măsură avem şi avizul grupului parlamentar ca acest art. 6 să fie eliminat şi, eliminându-l, vom putea discuta şi poate terminăm şi cele 36 de articole ale acestei legi.”

(Monitorul Oficial nr. 136 din 1 septembrie 1998, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea Extraordinară)

De unde „ţară a secuilor”?

DISCURS PARLAMENTAR

"De la bun început, ţin să fac precizarea că este vorba de o declaraţie făcută în nume personal, conform conştiinţei mele intime.

Ultima aventură europeană a domnului Gyorgy Frunda a sucombat în mod penibil, obligându-l pe domnia sa să priceapă că democraţia este mult mai mult decât afirmarea unor meschine interese, fie ele şi de grup. Nu e vorba de aprecierea mea, ci de cea a Comisiei juridice a Consiliului Europei, atunci când afirmă negru pe alb, citez: „Restricţiile din Legea învăţământului şi din Legea Administraţiei publice locale, cu privire la limba maghiară, constituie o problemă de politică internă a României, nefiind de competenţa Consiliului Europei”. Atenţie, domnule Frunda, Consiliul Europei (...) (aplauze în sală).

Nu trebuie să aplaudaţi, pentru că nu am spus eu, a spus-o chiar preşedintele Adunării Parlamentare. Am închis citatul.

Aşadar, Consiliul Europei nu este dispus să-şi implice prestigiul şi influenţa, şi acum citesc cuvânt cu cuvânt: „(...) în favoarea unui anumit partid din coaliţia guvernamentală din România, înaintea unui vot important în Parlament asupra ordonanţelor guvernamentale”. Şi domnii colegi de la U.D.M.R. ar trebui să reţină că însăşi preşedinta Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, doamna Lenny Fisher, a dat o înaltă apreciere asupra modului în care se asigură protecţia minorităţilor naţionale în România. Să înţeleagă că este o măsură a lucrurilor în orice şi peste care nu se poate trece sub nici un motiv. Nu fac parte dintre cei care practică naţionalismul ca demagogie electorală, în permanentă goană după voturi, dar, ca român, ţin la demnitatea realităţilor româneşti şi sunt convins că nu este îngăduit, nici nouă şi nici compatrioţilor maghiari, să sărim calul, mânaţi exclusiv de orgolii.

Am urmărit întotdeauna cu înţelegere – şi uneori chiar cu sim­patie – eforturile minorităţilor naţionale de a-şi păstra identitatea spirituală, tradiţiile, obiceiurile, considerând că, printr-o convieţu­ire civilizată, aceasta nu poate decât să îmbogăţească averea comu­nă a locuitorilor acestei ţări, dar nu pot să accept, pentru nimic în lume, pretenţia absurdă a enclavizării ori a autonomizării acestor minorităţi, în raport cu statul naţional român.

Spun aceasta, având în vedere incredibila iniţiativă a senato­rului Csapo Iosif privind autonomia aşa-zisei „Ţări a secuilor”. Mi s-ar fi părut normal ca această iniţiativă să fi fost respinsă din capul locului de către chiar colegii maghiari din Senat.

Din păcate, domnul Frunda se menţine într-o condamnabilă ambiguitate. Domnia sa ne spune că iniţiativa domnului Csapo nu figurează pe ordinea de zi a apropiatului Congres U.D.M.R. şi că, deci, nu avem motiv de îngrijorare. Dar, în acelaşi timp, afirmă că ea va fi discutată de juriştii U.D.M.R.-ului. Ce au de discutat juriştii U.D.M.R.-ului, domnule Frunda? Nu se ştie că acest aberant proiect încalcă grosolan spiritul şi litera Tratatului de bază dintre România şi Ungaria şi, implicit, Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, acte prin care este suprimată din faşă orice tentativă de autonomizare pe baze etnice?

Aş ruga din partea mea U.D.M.R.-ul – fiind o declaraţie în nume propriu – ca prin aceste acţiuni să nu întărâte spiritele în promovarea unei asemenea idei de-a dreptul antieuropene. Fireşte, dacă doreşte să se afirme ca partid european, altminteri, nimeni nu ar putea să-i împiedice să se descalifice. Şi, păstrându-ne în limitele europene ale înţelegerii, colegii U.D.M.R.-işti ar trebui să mediteze asupra faptului că ţări ca Franţa sau Belgia refuză să-şi pună semnătura pe convenţiile privind limbile minoritare. În Franţa, există, prin chiar constituţia acestei ţări, o singură limbă oficială, franceza. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul nostru. Nici unui cetăţean al acestei ţări nu-i este îngăduit să ignore sau să schilodească limba ţării, româna. Împrejurarea că fac parte dintr-o coaliţie guvernamentală, alături de U.D.M.R. nu mă poată împiedica să rostesc aceste grave adevăruri. Sunt perfect conştient de neliniştea pe care le-o provoacă românilor transilvăneni, şi nu numai, tot felul de declaraţii iresponsabile.

Şi, cu toate acestea, mărturisesc că într-un fel îi sunt recunoscător colegului Gyorgy Frunda. De n-ar fi fost această din urmă gafă monumentală – la Consiliul Europei – cred că ordonanţele de urgenţă ar fi trecut fără prea multe probleme. Gravelor obiceiuri ale textelor iniţiale li s-ar fi găsit justificări peste justificări, ba că P.N.Ţ.C.D. va pune la punct pe rebelul Pruteanu, ba că textele nu au fost bine înţelese sau că sunt netraduse şi alte multe asemenea, ca să nu folosesc un cuvânt deja uzat – „împăciuiri”. Şi toate acestea de dragul menţinerii coaliţiei guvernamentale. Aşa, lucrurile au intrat pe făgaşul firesc, acela al discutării cu toată atenţia şi responsabilitatea a celor două acte normative, colegii din U.D.M.R. fiind acum nevoiţi să-şi amintească zilnic de înalta apreciere pe care o dă Consiliul Europei felului în care s-a asigurat protecţia minorităţilor naţionale la noi. Şi din toată povestea asta trebuie să mai reţină că înaltul for al democraţiei europene nu este un bau-bau, ci o instituţie cu respect de sine, deasupra oricăror manevre politicianiste. Şi, în fine, că Tratatul de bază încheiat cu Ungaria, se cere a fi riguros respectat şi de U.D.M.R."

(Monitorul Oficial nr. 167 din 8 octombrie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)