După ce, în primele alineate ale art.30 din
Constituţie sunt enunţate atributele esenţiale ale libertăţii de exprimare, în
alineatul 6 se prevede că libertatea de exprimare „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei
şi nici dreptul la propria imagine”.
Demnitatea, la care se referă textul
constituţional, este un atribut înnăscut al oricărei persoane, ocrotit de legea
fundamentală ţării noastre şi, până de nu demult, de legea penală. Aceasta din
urmă ocroteşte demnitatea omului sub ambele sale aspecte: bun moral, individual
şi valoare socială.
Potrivit primului aspect, demnitatea reprezintă o
condiţie indispensabilă, inerentă a existenţei omului, iar potrivit celui de-al
doilea, o condiţie obligatorie a vieţii de relaţii, altfel spus, în acest caz
vorbim despre aprecierea de care se bucură o persoană din partea semenilor săi.
Sub aspect subiectiv (individual), demnitatea
reprezintă acel sentiment natural ce fiinţează în forul interior al fiecărei
persoane, fiind ceea ce obişnuit numim sentimentul onoarei şi pentru a cărui
existenţă este suficientă mărturia propriei sale conştiinţe.
Fireşte, în măsura în care legitimitatea acestei
preţuiri morale proprii a individului este confirmată de conduita sa în
acţiunile ce le întreprinde sau, uneori, de la care se abţine, omul însuşi dă
el singur celorlalţi oameni măsura stimei ce i se cuvine.
Legea nu vizează, în principal, prind dispoziţiile
incriminatorii onoarea privită ca o calitate subiectivă, întrucât în această
accepţie ea este atât de intim legată de conştiinţa proprie a fiecărui om,
încât este la adăpost contra oricărei atingeri din afară. Ceea ce legea
ocroteşte nu este onoarea în sine, ci părerea celor ce ne înconjoară.
Sub aspectul ei obiectiv (social), demnitatea
constă în aprecierea morală pe care cei care intră în relaţii cu o persoană o
dau acesteia, părerea pe care ei şi-o formează despre profilul său moral,
determinată obiectiv de calităţile, însuşirile morale şi comportarea (meritele)
acesteia, apreciere sau părere manifestată prin stima, consideraţia, respectul
celor din jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om, care
poate să varieze de la o persoană la alta.
În lumina acestor consideraţii, onoarea şi
reputaţia persoanei – ca valori etico-sociale care dau conţinut concret
noţiunii generice de demnitate – reclamă a fi respectate cu stricteţe în cadrul
raporturilor sociale în care intră un individ cu semenii săi şi nu trebuie
privite pur şi simplu ca o consecinţă a unei dorinţe subiective a acestuia, ci
ca un drept absolut, opozabil tuturor.
