Recursul extraordinar sovietic, din nou la modă

Discurs parlamentar

 

"Deunăzi am primit o scrisoare de la Vicariatul General Greco-Catolic Ucrainian din Rădăuţi. Da, într-adevăr, aţi ghicit! Este vorba tot despre un lăcaş de cult disputat. Numai că ceea ce m-a frapat – şi ar trebui să vă frapeze şi pe dvs. – este faptul că faimosul recurs în anulare începe să fie folosit peste tot. Încă puţin şi domnul procuror general va promova recurs în anulare şi împotriva alcătuirii echipei naţionale de fotbal a celuilalt general, Puiu Iordănescu! Şi-atunci, am greşit cu ceva când am afirmat că respingerea propunerii de eliminare din cod a recursului în anulare va însemna că acest instrument periculos, recursul special în materie civilă, substitut al teribilului recurs extraordinar de tip stalinist va prolifera nestânjenit? De fapt, de ce m-aş minuna domnilor când un coleg senator traduce enunţul leninist „Legalitatea este una de la Kaluga la Kazan” prin „Legalitatea e una de la Caligula la Cazan”!!!

Dar să revenim la scrisoare. Printr-o hotărâre definitivă a Curţii de Apel Suceava, un lăcaş de cult din Câmpulung Moldovenesc a fost redat enoriaşilor greco-catolici. Dar dl. procuror general scrofulos la datorie, atacă din oficiu cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârea judecătorească irevocabilă de retrocedare. Pe motiv, păi cum altfel, că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti!

Iată, domnilor colegi, că degeaba am pedalat unii dintre noi că recursul în anulare se va toci cât de mult va fi folosit în problema caselor naţionalizate. Nu, domnilor! Recursul în anulare – acum, rămas în picioare în urma votului din Senat – din motive de care, înţelegeţi-mă, nu mai vreau să-mi amintesc – este folosit la ce te gândeşti şi mai ales la ce nu te gândeşti. Dar, asta e!

Acum, că tot i-a rămas procurorului general asul în mânecă, trebuie să-l folosească. Să trecem însă şi peste asta. Numai că, pronunţându-se asupra recursului în anulare referitor la retrocedarea aceluiaşi lăcaş de cult, Curtea Supremă de Justiţie scrie negru pe alb, citez:

„Este adevărat că, prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Decretul nr. 358/1948 (privind stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic – n.n.) a fost abrogat, însă această împrejurare nu este de natură a stinge dreptul de proprietate al statului, care s-a constituit pe baza unui act normativ în vigoare la acea dată... În consecinţă, în speţă, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti s-a concretizat prin aceea că cele două instanţe au cenzurat un act de guvernământ – atenţie! –, retrocedând imobilele din litigiu, retrocedare care nu poate fi făcută decât tot printr-un act normativ ce intră în sfera de atribuţii a Parlamentului” (n.n.).

Cât se poate de corect! Problema, deci, este una pur juridică vizând în esenţă şi exclusiv regimul de proprietate. Nu poate nega nimeni acest lucru. Până şi Legea Cultelor, nr. 177/1948, stipulează în mod expres că „averea cultelor dispărute ori a căror recunoaştere a fost retrasă revine Statului”.

Deci, STATUL, domnilor, este proprietarul acestor lăcaşuri de cult, nu enoriaşii şi cu atât mai puţin capii celorlalte culte religioase, care capi nu fac decât să imagineze ori să întreţină reale stări conflictuale. Şi cum comisiile mixte formate din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, instituite prin Decretul-lege nr. 126/1990, au fost sublime dar au lipsit cu desăvârşire, nu era datoria Statului, cel căruia i-a revenit proprietatea să rezolve problema?

Sigur că da! Numai că în Parlamentul României, când s-a ajuns la elaborarea respectivului act normativ, s-au auzit destule voci „constructive” care au spus: „Mai lăsaţi-ne în pace, că noi nu ne ocupăm de treburi bisericeşti”! Şi uite aşa bălmăjim legile, jucându-ne cu cartelele de vot, de parcă am da cu banul. Când ne aflăm în sală, bineînţeles !

În încheiere, sper să nu fi cobit în ceea ce priveşte echipa naţională de fotbal, dar de la recursul în anulare – cum, zic eu, încercai să vă demonstrez – te poţi aştepta la orice ! După cum la orice te poţi aştepta şi de la cei chemaţi să judece aceste recursuri „speciale” – adică comploturile, pardon, completele de la Curtea Supremă de Justiţie – care, miram-aş, să n-o întoarcă după cum bate vântul. Doamne fereşte !"

(Monitorul Oficial nr. 13 din 16 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)

Recursul extraordinar – cale de atac nocivă şi inutilă

 

Discurs parlamentar

Domnilor senatori,

A existat un individ, acum aud că-l clonează, individul acesta clonat se numea Lenin, şi Lenin acesta a inventat un principiu de drept: „legalitatea este aceeaşi de la Kaluga la Kazan” şi în baza acestui principiu de drept a înfiinţat recursul extraordinar. În 1993, legiuitorul român, bravo lui cine a fost de data asta, a scos din Codul de procedură acest nociv recurs extraordinar. Ca urmare, ce să facă procurorii noştri, că au rămas fără jucăria recursului extraordinar şi nu mai puteau să apeleze nici la celelalte două căi de atac, revizuirea şi contestaţia în anulare. Atunci hai să înfiinţăm noi o „nouă” cale extraordinară de atac care se numeşte recurs în anulare. Pe scurt, partea se judecă la judecătorie, de la judecătorie se face apel, de la apel se face recurs şi, când răsuflă omul uşurat că a terminat, se vrea acum să se vină cu recursul în anulare, care să poată fi declanşat pentru – culmea! – două motive care există deja în Codul de procedură civilă. Problema caselor naţionalizate nu reprezintă un motiv, un argument juridic. Asta a invocat domnul procuror general, din păcate un om deştept dar care acum şi-a rupt gâtul, astfel că dacă nu insista cu motivul caselor naţionalizate, nu puteam eu să vă conving pe dumneavoastră că nu trebuie să existe recurs în anulare. Problema caselor naţionalizate reprezintă pretextul acestei căi nocive de atac, căci alta este atribuţia procurorilor în materie civilă. Vă rog să reţineţi că în materie penală există recurs în anulare şi trebuie să existe.

În materie penală, un om nevinovat, condamnat peste 20 de ani, dacă se dovedeşte că altul este asasinul, trebuie să iasă din puşcărie, dar în materie civilă, domnii mei, soluţiile instanţelor judecătoreşti pot fi controlate de procuror numai când este vorba de minori şi interzişi. Păi, dacă este vorba de minori şi interzişi, ce caută domnul procuror în probleme de case naţionalizate, de spaţiu locativ, de... asta este problema. Deci nu vă temeţi că în lipsa „recursului în anulare” a rămas Codul de procedură civilă văduv. Există această cale de atac, numai că se numeşte revizuire şi contestaţie în anulare. Să le menţinem şi să înlăturăm recursul în anulare.

(Monitorul Oficial nr. 122 din 9 iulie 1997, Partea a II-a, Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)