Problema detenţiei ca
mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de
întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit, însă, nici curativă, nici
preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte
alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţionate, moderne şi adoptă
forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară
internaţională.
În raport cu
această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o
evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi – amendă şi
închisoare – , ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat
o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea. În faţa
acestei situaţii, neavând o gamă de pedepse care să corespundă gamei atât de
largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii
reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente prin durată –
a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. Se speră ca
prin acest mijloc, să fie descurajaţi cei care ar fi îndemnaţi să săvârşească
infracţiuni şi să se dea o ripostă corespunzătoare celor ce vor săvârşi
infracţiuni.
Nu vom discuta
eficienţa posibilă a acestei politici penale. Ea îşi va putea dovedi însuşirile
pozitive sau insuficienţa în cadrul aplicării practice.
Ne propunem, aici,
să aruncăm o scurtă privire asupra modificării Codului penal, cu referire la
introducerea pedepsei cu detenţia pe viaţă, cuprinsă în proiectul supus
dezbaterilor parlamentare.
Detenţia pe viaţă,
rezervată desigur unor fapte de o gravitate excepţională, implică o eliminare
totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a
existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.
Pedeapsa
constituie şi trebuie să constituie o suferinţă. Nu este locul să analizăm
caracterul de suferinţă al pedepsei, fundamentarea ei socială şi morală,
condiţiile şi efectele.
Desigur că măsura
suferinţei propriei pedepse este corespunzătoare – trebuie să fie
corespunzătoare – gravităţii faptei săvârşite. Dar, orice pedeapsă, oricât de
grea, oricât de lungă în timp, se aplică unui om. Unui om vinovat sau
foarte vinovat, dar unui om. Iar societatea are dreptul să-i aplice o suferinţă
corespunzătoare faptei sale. Îl poate lipsi de libertate, îi poate crea
condiţii de viaţă grele, incomode, împovărătoare, îl poate lipsi de multe
dintre cele cu care era obişnuit sau care îi erau necesare. Aceasta este
pedeapsa, de aceea este pedeapsa. Există însă ceva de care nici un om nu
trebuie să fie lipsit, de care societatea n-are dreptul să-l lipsească,
şi anume, speranţa.
Chiar cel mai
odios criminal, pedepsit aspru cu o lungă detenţie, are dreptul să spere. Să
spere că va trăi până la terminarea timpului detenţiei şi că, ajuns oricât de
aproape de capătul vieţii, va mai avea clipe – oricât de puţine – în care să se
poată bucura de acea nepreţuită disponibilitate asupra propriei fiinţe, pe care
o implică libertatea. Această speranţă – spunem noi – nu trebuie răpită nici
unui om de pe lume. Se cuvine ca închisoarea să fie o suferinţă, dar nu se
cuvine ca ea să fie un izvor de disperare.
Şi nu numai
condamnatul are dreptul să spere, dar şi societatea care l-a condamnat. Şi ea
are dreptul la speranţa că un om, pe care l-a pedepsit cu asprime pentru
faptele sale foarte grave, se va reîntoarce în mijlocul său, cândva,
oricât de îndepărtat ar fi acest cândva. Se va putea reîntoarce cu
sentimentul că şi-a ispăşit vina şi că poate trăi ca un om, puţinul timp
ce i-a mai rămas din viaţă.
În raport cu cele
arătate mai sus, prevederea ca acel condamnat la detenţie pe viaţă să poată
obţine – şi el – , la un moment dat, liberarea condiţionată trebuie considerată
ca bine-venită. Ea implică o speranţă condiţionată, deci atenuată, dar,
totuşi, o speranţă.
