Pedeapsa cu moartea, o măsură de salubritate socială?

Câţi dintre noi şi-au imaginat vreodată sau chiar au fost puşi în situaţia de a decide asupra curmării vieţii unui om? În mod sigur, nu mulţi. Condamnarea la moarte a cuiva a fost şi mai este tratată de omul obişnuit drept o posibilitate teoretică acordată sau nu de legiuitor cuiva în anumite condiţii. Cine este acel „cuiva”? Cum reuşeşte el să facă faţă unei situaţii atât de stresante ca decizia de a întrerupe o existenţă? Ce pot spune despre aceasta rudele, prietenii, cunoştinţele acelui „cuiva”? Apar sau nu remuşcări, regrete, în conştiinţa judecătorului care rămâne ultima barieră a graniţei dintre viaţă şi moarte într-un asemenea caz? Toate aceste întrebări şi multe altele se ridică de la sine ori de câte ori discutăm ori ne gândim la o asemenea decizie. Probabil că o serie de răspunsuri puteţi găsi şi în rândurile ce urmează.

Problema pedepselor ca mijloc de luptă contra fenomenului infracţional reprezintă încă un semn de întrebare. Eficienţa pedepselor nu s-a dovedit însă nici curativă, nici preventivă. Fenomenul infracţional continuă să existe, el ia adesea aspecte alarmante, se foloseşte de mijloace tehnice perfecţionate, moderne şi adoptă forme bine organizate, bine puse la punct, manifestându-se, uneori, la scară inter­naţională.

În raport cu această evoluţie a infracţionismului, sistemul pedepselor nu a cunoscut o evoluţie corespunzătoare, pedepsele au rămas cam aceleaşi: amendă şi închisoare, – ba chiar în multe state, printre care şi România, s-a desfiinţat o pedeapsă de natură a preveni şi înspăimânta – pedeapsa cu moartea.

Pedeapsa cu moartea este o pedeapsă extrem de intimidantă şi exemplară, având un deosebit rol în prevenirea generală a infracţiunilor celor mai periculoase, ceea ce reprezintă rostul de căpetenie al acestei pedepse. Însă, în dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre aceste două caractere implicând o finalitate distinctă a pedepsei. Or, pedeapsa cu moartea este lipsită de unele însuşiri care se cer unei bune pedepse. Este indivizibilă şi deci nesusceptibilă de a fi individualizată, este ireversibilă şi deci ireparabilă în caz de erori judiciare, în fine, este lipsită de aptitudinea de a-l reeduca pe cel condamnat, aptitudine care corespunde uneia dintre principalele finalităţi ale pedepsei. Sub acest din urmă aspect, pedeapsa cu moartea, ducând la definitiva eliminare din societate a elementelor deosebit de periculoase, realizează doar prevenţia generală a pedepsei. Nu se poate însă susţine că ar realiza în acelaşi timp şi prevenţia specială a pedepsei, adică împiedicarea condamnatului de a săvârşi noi infracţiuni, dar nu prin reeducarea acestuia, ci prin suprimarea sa fizică.

Este şi motivul pentru care consider că pedeapsa cu moartea nu este o pedeapsă, ci mai degrabă o măsură de salubritate socială.

Din punctul de vedere al prevenirii generale a infracţiunilor, pedeapsa cu moartea este necesară pentru că ea are un efect intimidant dar, pe de altă parte, sunt şi multe piedici teoretice împotriva ei. Primul care s-a pronunţat împotrivă a fost celebrul penalist italian Becaria, fondatorul dreptului penal modern. Argumentele sale erau: pedeapsa este irevocabilă (ai greşit, nu mai ai cum s-o îndrepţi), este indivizibilă şi, în fine, este imorală, pentru că nu este de conceput ca un om să ia viaţa altui om. De atunci, a început un curent împotriva aplicării pedepsei şi, în general, aceasta este tendinţa pe plan mondial.

În faţa acestei situaţii, neavând o scară de pedepse care să corespundă gamei atât de largi a infracţiunilor şi a modalităţilor de comitere a acestora, organizatorii reacţiei represive folosesc metoda agravării pedepselor existente: prin durată – a celor privative de libertate, prin cuantum – a celor cu amendă. În fine, în locul pedepsei cu moartea, a fost introdusă pedeapsa cu detenţia pe viată, rezervată, desigur, unor fapte de o gravitate excepţională şi care implică o eliminare totală şi fără de sfârşit din viaţa socială a celui condamnat, o pecetluire a existenţei acestuia într-o stare de suferinţă perpetuă.

Într-o altă opinie, pedeapsa cu moartea nu trebuia scoasă din Codul penal. Ea însă trebuia restrânsă la o serie de infracţiuni bine determinate, cum ar fi cele de violenţă extremă: omoruri (calificat, deosebit de grav). Totuşi, pentru a se evita posibilitatea erorilor judiciare – un mare pericol – din momentul condamnării până în momentul executării trebuie trecut printr-o procedură îndelungată care să poată admite contestaţii, efectuarea de contraexpertize, cereri de graţiere etc. Toate acestea ar permite o corectare a situaţiei în cazul în care ar apare elemente noi utile. În ceea ce priveşte infracţiunile economice, cele politice, cred că nu se poate aplica pedeapsa cu moartea. Legiuitorul ar trebui să o înscrie doar în cazul infracţiunilor contra vieţii.

Citiţi şi Detenţia pe viaţă şi condamnarea speranţei