Redactarea defectuoasă a articolului 72 din
Constituţia României, revizuită în 2003 – constând în comasarea alineatelor (1),
(2) şi (3) în cadrul aceluiaşi articol titrat „Imunitatea parlamentară” – a dat
naştere ideii greşite că parlamentarii s-ar bucura de o veritabilă impunitate,
respectiv de o imunitate generală şi
absolută, în virtutea căreia deputatul sau senatorul nu poate deveni niciodată
subiect de drept penal oricare ar fi faptul ilicit comis şi oricare ar fi
circumstanţele sale.
Pentru a afla ce înseamnă cu adevărat imunitatea
parlamentară, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textul
constituţional în discuţie, admitând cu toată onestitatea că art.72 alin.(1)
tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică
specială”), în vreme ce art.72 alin.(2) şi (3) soluţionează chestiunea garanţiilor
procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarului.
1.
Art.72 alin.(1)
– potrivit căruia „Deputaţii şi senatorii
nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice
exprimate în exercitarea mandatului” – defineşte cum nu se poate mai bine imunitatea
parlamentară.
Nu trebuie să fii expert în materie pentru a înţelege
că acest text constituţional reprezintă esenţa imunităţii parlamentare, care
trebuie să apere, nu persoana, ci calitatea parlamentarului de reprezentant al
poporului. Deci, imunitatea nu poate
funcţiona ca o „umbrelă” sau, dacă vreţi, ca o pavăză împotriva legii penale. Căci,
nu s-a dorit sustragerea parlamentarului, indiferent cărui partid ar aparţine,
de la răspunderea penală, ci doar deplina libertate a opiniei politice,
subliniez din nou, a opiniei politice, fără teama că cineva ar avea
posibilitatea să îl supună la presiuni ori împotriva sa să se comită abuzuri.
Imunitatea
consacrată în art.72 alin.(1) este specială, fiindcă se raportează numai la
anumite delicte inerente dezbaterilor (calomnie, insultă, ultraj, în febra
dezbaterilor parlamentare) având ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează automat, în sensul că nu
trebuie să intervină nici o cale judiciară pentru a constata existenţa ei. Ea
există, pur şi simplu, însă, repet, imunitatea nu se aplică decât în sfera
politică şi garantează numai libertatea de expresie.
Într-un cuvânt, imunitatea nu-l protejează pe
parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte faptele ilicite care
rezultă din voturile şi opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
ce i-a fost dat (încredinţat) în mod democratic de către alegători. Nici
senatorul ori deputatul, nici Camera din care el face parte nu pot renunţa sau
încuviinţa renunţarea la această imunitate, fiindcă ea este dictată de un
interes public şi, deci, este de ordine publică.
Aşadar, imunitatea parlamentară prevăzută la art.72
alin.(1) din Constituţie reprezintă o garanţie a exercitării mandatului, iar nu
un privilegiu acordat parlamentarului ori o cauză de exonerare de răspundere
penală. Iată de ce imunitatea nu poate fi „ridicată” printr-o hotărâre a
Camerei din care face parte deputatul sau senatorul. Aceasta pentru simplul
fapt că imunitatea nu-i aparţine parlamentarului, ci îi este dată în baza
calităţii lui de reprezentant al poporului. Cei care l-au ales trebuie să aibă
garanţia că parlamentarul le va reprezenta interesele chiar dacă, în vâltoarea
unor declaraţii politice, mai strecoară şi câte o insultă sau calomnie.
2. Potrivit art.72 alin.(2): „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală
pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate
în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi
fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea
şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
a) Prin menţinerea în textul art.72 alin.(2) a primei sale părţi, potrivit
căreia: „Deputaţii şi senatorii pot fi
urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu
voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului...”,
legiuitorul constituant nu face decât să precizeze că nu este înlăturată
incidenţa legii penale pentru faptele străine exercitării mandatului, deputatul
şi senatorul urmând să răspundă penal ca oricare alt cetăţean. Ceea ce nu
înseamnă decât că pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu voturile sau
cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, parlamentarul
răspunde juridic ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc
fiind de ordin procedural.
b) În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a aceluiaşi
articol, potrivit căreia: „Deputaţii şi
senatorii... nu pot fi percheziţionaţi reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea
Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, pe care unii „părerologi”
s-au grăbit să o califice ca fiind o „prelungire” a imunităţii, nu are nici în
clin nici în mânecă cu imunitatea parlamentară consacrată de art.72 alin.(1)
din Constituţie. Textul în discuţie nu face decât să reglementeze una dintre
garanţiile procesuale ale libertăţii individuale ale parlamentarilor.
Aceste garanţii procesuale ale libertăţilor
fundamentale consacrate de Constituţie au ca scop să împiedice ca un deputat
sau senator să fie privat de posibilitatea de a îşi exercita funcţia ca o
consecinţă a unei urmăriri represive sau abuzive inspirate de presupuse motive
politice.
Cu alte cuvinte, aceste garanţii procesuale nu
suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul urmăririi
penale, momentul trimiterii în judecată sau al cercetării judecătoreşti pentru
faptele cu caracter penal ori contravenţional străine exercitării mandatului.
Or, aceste garanţii sunt prevăzute de legea de
procedură penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
consacrate de Constituţie şi – atenţie! – de care beneficiază orice cetăţean,
inclusiv parlamentarul. Motiv pentru care, pe cale de consecinţă, am cerut
eliminarea acestui text cu prilejul viitoarei revizuiri a Constituţiei.
Aşadar, pentru a se evita consecinţele înscenărilor ce-l pot viza cu
precădere pe omul politic, Constituţia pretinde încuviinţarea (autorizarea) Camerei
din care face parte parlamentarul, acesta neputând fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată fără o prealabilă examinare a cazului de
către corpul legiuitor, cu dreptul de a fi ascultat.
Dar această favoare de ordin procedural – atenţie! – intervine numai dacă
parlamentarul nu a fost surprins asupra faptului. Căci, „În caz de infracţiune
flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei.
Ministrul Justiţiei îl va informa neîmtârziat pe preşedintele Camerei asupra
reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu
există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”
(art.72 alin.(3)).
De altfel, analizând noua sesizare de neconstituţionalitate privind
statutul deputaţilor şi al senatorilor, Curtea Constituţională a României a
explicat de ce Parlamentul nu poate să se implice în procesul de reţinere, arestare
sau percheziţie a unui parlamentar. Acceptarea posibilităţii ca Parlamentul,
prin Camerele sale, să procedeze la examinarea probelor ce stau la baza cererii
de reţinere, arestare sau percheziţie a unui deputat sau senator ori a cererii
de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are şi
calitatea de parlamentar, ar echivala cu admiterea unei ingerinţe a
Legislativului în activitatea altor autorităţi publice, în contradicţie
flagrantă cu dispoziţiile constituţionale referitoare la separaţia puterilor în
stat. Dar despre toate acestea citiţi Imunitatea
parlamentară. Propunere de revizuire şi Imunitatea
parlamentară în perspectiva revizuirii Constituţiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu