Discurs parlamentar
„Deunăzi
s-a făcut o tentativă de reincludere pe ordinea de zi a iniţiativei legislative
privind stabilirea coeficienţilor de salarizare a personalului bugetar, în
categoria cărora intră corectări salariale, printre care se numără şi
parlamentarii din Senat şi Camera Deputaţilor.
Ceea
ce m-a frapat de la bun început a fost atmosfera de şuşoteală, practic de
clandestinitate prin care au înţeles unii dintre noi să susţină această
iniţiativă, de parcă ar fi vorba de cine ştie ce mare secret de stat pe care nu
trebuie să-l afle nimeni.
Eu
unul, vă spun sincer, nu înţeleg care este baiul, de ce trebuie să ne ascundem
şi, mai ales, de cine? De presă, de electorat? Din contră, această „blătuire”
legislativă nu poate decât să dăuneze imaginii publice a Parlamentului
României.
Lucrurile
sunt cât se poate de clare, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe senatori. Şi,
cu toate acestea, am auzit niscai voci care, din băncile Senatului, au anunţat
indignaţi că se opun „îmbuibării” salariale, de parcă respectivii colegi au
fost loviţi brusc de sindromul masochismului patriotard.
Şi
nu mă pot opri să fac o paralelă cu cazul preşedintelui cubanez Fidel Castro,
care, aflat în vizită oficială undeva în Vest, a tras la cel mai luxos hotel,
în schimb, coborând la prânz spre a servi masa, a cerut chelnerilor – fireşte,
zâmbind bliţurilor – „fasole fără cârnaţi, că sunt venit pe banii bravului
popor cubanez”. Aşa că mai
încet cu această falsă „mândrie patriotică”, pentru că, să fiţi siguri,
domnilor, nu ne aude nimeni.
Şi atunci, unde este „îmbuibeala”? Este
clar că această situaţie, această păguboasă aparenţă, se datorează de fapt
inovaţiilor făcute de cei care au întocmit şi au votat Regulamentul Camerei
Deputaţilor. Pentru că nu are nici un rost să ne ascundem după degete, s-o
spunem limpede: îngrijorarea presei şi a opiniei publice, faţă de unele
posibile „mişculaţii” financiare ale parlamentarilor, se datorează exclusiv
politicii de forfetare practicată de Camera Deputaţilor.
Presa a tras un cât se poate de bine
venit semnal de alarmă privind acest inedit aspect, dar nu a ştiut că, de
această plată în devălmăşie, beneficiază doar colegii deputaţi. Concret. Eu, ca
senator, primesc doar salariul la care mă refeream. Restul plăţilor, privind
chiria Biroului senatorial şi salarizarea dactilografei, a şoferului şi a
şefului de cabinet şi – când este cazul – plata hotelului, le face direct
Senatul. În cealaltă Cameră, lucrurile stau cu totul altfel. I se pun
deputatului în braţe nişte milioane, nu ştiu exact câte, şi se descurcă omul
cum poate; îşi plăteşte singur hotelul şi se achită şi faţă de subordonaţi. De
aici şi posibilitatea de a se mai merge la „mica înţelegere”, de a mai locui la
rude, de a-şi mai angaja vreo nepoată drept dactilografă, ginerele pe post de
şofer şi nevasta şef de cabinet. Aceasta, subliniez, în cazul în care semnalele
apărute în presă sunt veridice.
Deci, lucrurile stau cu totul altfel în
cele două Camere. Şi, deşi este clar în favoarea cui, iată că, în timp ce la
deputaţi respectivul proiect de majorare a trecut ca expresul prin haltă, la
noi ca la nimeni. Pe de altă parte, se introduce legea pe ordinea de zi aşa,
mai pe ascuns, clamăm populisme ieftine, refuzând, cu o încăpăţânare demnă de o
cauză mai bună, o eventuală corectare salarială.
În concluzie, cred că adevărata problemă
este ca alegătorii noştri să ştie exact cum stau lucrurile.”
(Monitorul Oficial nr. 224 din 23 decembrie 1997, Partea
a II-a,
Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I Ordinară)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu