Constat că propunerea prin care se cere
suspendarea din funcţie a Preşedintelui României pentru săvârşirea unor fapte grave prin care ar fi încălcat
prevederile Constituţiei în ideea că numai astfel va fi „restabilită” pretins
încălcata ordine constituţională păcătuieşte ea însăşi prin încălcarea gravă a
acestei ordini.
Printre „faptele grave” este imputată „încălcarea
gravă şi repetată a independenţei justiţiei”, prin declaraţii făcute în
contextul conflictului pe tema rolului CSM în reforma justiţiei. Reamintesc că
în Avizul Consultativ nr. 1 din 5 aprilie 2007, Curtea Constituţională a rămas
unor acuze similare la adresa Preşedintelui, arătând că acesta are, conform
Constituţiei, un rol activ, şi nu protocolar sau simbolic în viaţa politică.
Să nu ştie, oare, iniţiatorii că legea noastră
fundamentală admite că: „Preşedintele României se bucură de imunitate.
Prevederile art. 72 alin. 1 se aplică în mod corespunzător” (art. 84 alin. 2).
Iar potrivit art. 72 alin. 1, „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului”. Aşadar, prevederile art. 72 alin. 1 se aplică Şefului
Statului „în mod corespunzător”, ele circumscriind obiectul imunităţii atât a
deputaţilor şi senatorilor, cât şi a Şefului Statului „…pentru… opiniile
politice exprimate în exercitarea mandatului”.
Aş dori să vă reamintesc că în urmă cu 15 ani, dl.
Iliescu fusese acuzat că se amestecă în treburile puterii judecătoreşti. Curtea Constituţională a decis că – citez – „Legea ca expresie a voinţei naţionale se
impune tuturor iar încălcarea acestui principiu nu poate conduce decât la grave
conflicte sociale, pentru prevenirea cărora Preşedintele României, în temeiul
art. 80 din Constituţie, nu poate rămâne pasiv (subl.n.). De aceea, poziţia sa este
expresia unei opţiuni politice (subl.n.) privind reglementarea prin lege a problemei
caselor naţionalizate şi nu prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât intră sub
incidenţa art. 84 alin. 2 coroborat cu art. 70 din Constituţie privind
independenţa opiniilor…, care în ce-l priveşte pe preşedinte este aceeaşi cu a
parlamentarilor”.
Păi, cum vine asta, un preşedinte are şi alt
preşedinte nu are dreptul la independenţa opiniilor? A căzut cumva în desuetudine
Avizul Curţii Constituţionale din 5 iulie 1994?
Un alt exemplu, la ultima şedinţă a CSAT, Preşedintele
Emil Constantinescu, a recomandat Justiţiei să nu se mai tărăgăneze procesele,
ci să se judece odată! Reacţia celor vizaţi nu a întârziat, conducerea Asociaţiei
Magistraţilor din România caracterizând, în mod public, solicitarea lui Preşedintelui
drept un amestec în actul de justitie. Am explicat într-un interviu la acea vreme
că Emil Constantinescu nu le-a cerut o imixtiune în actul de justiţie la care sigur
că nu s-ar fi putut preta în raport cu funcţia prezidenţială. Le-a cerut, pur şi
simplu, o chestiune de ordin administrativ: justiţia să nu stea pe loc! Tot ce s-a
cerut a fost să-şi facă datoria, adică să judece. Asta le-a cerut. Nu să intervină
să dea soluţii, ci să asigure judecarea proceselor, pentru că asta e treaba unui
judecător – să judece („Preşedintele Constantinescu n-a cerut Justiţiei decât să-şi
facă datoria”, în Ediţie Specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura
Universitară, Bucureşti, p. 76).
Mă opresc aici, nădăjduind că pe viitor
iniţiatorii vor fi mai atenţi când doresc să speculeze textele unei
Constituţii, de ale cărei grave carenţe sunt, precum se vede, conştienţi. Şi au
dreptate să fie nemulţumiţi de această Constituţie. Este într-adevăr cazul să
fie revizuită cu toată atenţia, articol cu articol.
