Potrivit
Constituţiei, „Judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii” (art.124 alin.3). Garantarea
independenţei judecătorilor impune, evident, reglementarea activităţii acestora
printr-un statut profesional aparte, individualizându-i ca un corp profesional
bine determinat. Un atare statut este cuprins în Legea pentru organizarea
judiciară nr.303/2004, care, reluând principiul constituţional al independenţei
judecătorului, statuează că: „Judecătorii
sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali”
(art.2 alin.1).
În
absenţa principiului independenţei judecătorului justiţia nu poate fi
liberă şi deci nu poate funcţiona în condiţii de democraţie. Ca de obicei,
principiul independenţei judecătorilor a fost recunoscut, dar tot ca de obicei
nu s-a făcut nimic pentru ca el să fie consacrat în practică. S-a aplicat şi în
acest caz regula cosmetizării, cunoscută la ruşi sub numele de perestroika.
Principiul
independenţei judecătorilor se traduce prin inamovibilitatea
acestora. Inamovibilitatea este o noţiune esenţială a statului de drept. Prin
ea se garantează de fapt marele principiu constituţional al independenţei
judecătorului. Aceasta înseamnă că nici un organ – indiferent dacă este al
puterii legislative sau executive ori chiar un organ de conducere judiciară –
nu poate influenţa judecătorii în desfăşurarea activităţii lor, nimeni deci
nu-i poate obliga ori să le dea sugestii pentru a-i determina astfel să
pronunţe o hotărâre împotriva convingerilor lor intime.
Inamovibilitatea
nu priveşte persoana, demnitatea şi liniştea vieţii magistratului, ci situaţia
justiţiabilului, încrederea lui ca magistratul este la adăpost de orice
făgăduială sau ameninţare din afară, ca el judecă la fel pe oricine, de pe
orice treaptă socială ar fi după lege şi conştiinţa sa; de aceea o
inamovibilitate mai desăvârşită este când şi înaintarea în grad sau orice semn
de distincţiune nu atârnă de puterea executivă. În Anglia, independenta
magistratului merge aşa de departe, încât, odată numit, el rămâne întotdeauna în
locul şi gradul de la început, nemaiavând nimic de aşteptat, din partea
oricărei puteri.
Potrivit
Constituţiei, „Judecătorii numiţi de
Preşedintele României – la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii
– sunt inamovibili, în condiţiile legii”
(art.125 alin.1).
Şi
dacă specificul activităţii de judecată face necesară existenţa principiului
independenţei judecătorilor, să vedem dacă şi în ce măsură statutul acestora, cuprins
în amintita lege, asigură aplicarea efectivă a acestui principiu fundamental.
Dar
în ce anume consta inamovibilitatea? Semantic, termenul inamovibilitate derivă
din latinescul perpetuus (in perpetuum factus) şi desemnează o
situaţie juridică aparte creată acestei categorii profesionale (judecătorii),
care nu pot fi destituiţi, înlocuiţi sau transferaţi din funcţia pe care o
deţin pe timp nelimitat. Aceasta în
principiu. În realitate, actuala lege se abate de la definiţie.
Mai
întâi, în actuala reglementare, inamovibilitatea nu este perpetuă, pe viaţă,
adică atâta timp cât, potrivit art. 50 lit. e) din aceeaşi lege, judecătorul „este apt, din punct de vedere medical,
pentru exercitarea funcţiei”. Căci, în pofida acestei prevederi,
magistraţii de la judecătorii şi tribunale pot fi menţinuţi în funcţie numai
până la împlinirea vârstei de 65 de ani, cei de la curţile de apel numai până
la 68 de ani, iar cei de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie numai până la
vârsta de 70 de ani. Apoi, inamovibilitatea este drastic limitată în timp, dar
– absurd – până şi în raport cu gradul instanţei. Această împrejurare aduce,
firesc, prejudicii judecătorilor care doresc să fie avansaţi pe loc.
Aşadar,
inamovibilitatea judecătorilor se limitează la aceea că nu pot fi mutaţi pentru
interes de serviciu, iar mutarea, ca urmare a avansării, nu se poate face decât
cu consimţământul lor. În fapt, suntem în prezenţa unei stabilităţi, aidoma celei recunoscute procurorilor.
Inamovibilitatea
judecătorilor, consacrată prin articolul 124 din Constituţie, nu asigură în mod
real independenţa judecătorilor. Or, numai în ipoteza în care se bucură de o
reală independenţă, ştiindu-se ocrotiţi, sub aspectul promovării, transferării
şi sancţionării, împotriva oricăror abuzuri ale puterii executive, judecătorii au
libertatea psihică de a decide, întotdeauna, în deplin consens cu legea, cu
conştiinţa lor. Este însă regretabil că şi actuala lege se abate de la
definiţie, deşi nu există nici un motiv justificativ al acestei breşe în
principiul inamovibilităţii, care ar putea să facă ca judecătorii să nu aibă
conştiinţa unei independenţe totale faţă de puterea executivă, ceea ce,
desigur, nu se va repercuta în mod benefic asupra actului de justiţie.
În
concluzie, inamovibilitatea judecătorului român este superbă, dar nu prea
există!
