Ameninţarea de către un ziarist a
unui demnitar cu un rău, cum ar fi: darea publicităţii de către ziarist a
rezultatului demersului jurnalistic, ar putea atrage răspunderea acestuia
pentru săvârşirea infracţiunii de „ultraj prin presă”. Altfel spus, se pune
problema de a şti dacă în principiu ameninţarea ori ultrajul ar putea fi
săvârşite prin presă.
Potrivit art.206 din Codul penal,
„(1)Fapta de a ameninta o persoana cu
savarsirea unei infractiuni sau a unei fapte pagubitoare indreptate impotriva
sa ori a altei persoane, daca este de natura sa ii produca o stare de temere,
se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda, fara ca
pedeapsa aplicata sa poata depasi sanctiunea prevazuta de lege pentru
infractiunea care a format obiectul amenintarii.
(2)Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei
vatamate.”
Definind infracţiunea de ultraj,
art.257 din Codul penal se exprimă în felul următor: „Amenintarea savarsita nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directa, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau
vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul savarsite impotriva unui functionar
public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat,
aflat in exercitarea atributiilor de serviciu sau in legatura cu exercitarea
acestor atributii, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea
infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu o treime.”
Deci, săvârşirea trebuie să aibă
loc nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Ameninţarea se săvârşeşte
nemijlocit atunci când se produce în prezenţa fizică a funcţionarului
ultragiat. Ea se săvârşeşte prin mijloace de comunicare directă în situaţii
echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi
exclusiv cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile. În
esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi
victimă – funcţionarul lezat. Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor
părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin adresarea ameninţării
direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a
acestor cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon,
telegramă, scrisoare – de natură a limita contactul numai la cele două
persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea
infracţiunii de ultraj.
Dar cuvintele scrise în presă –
oricare ar fi acestea – nu implică nici prezenţa ambelor părţi, nici adresarea
directă de către ziarist către funcţionar a ameninţării şi nici comunicarea
acesteia printr-un mijloc care să creeze un contact limitat la cele două
persoane. Presa se caracterizează tocmai prin difuzarea ei masei de
cititori. Ea nu este ca telefonul, scrisoarea, telegrama, un mijloc de
comunicare între două persoane, ci un mijloc de informare a unei mulţimi de
cititori. Este cu totul altceva decât acel mijloc de comunicare directă la care
se referă art. 257 din Codul penal. Ceea ce înseamnă că atât infracţiunea de
ultraj, cât și cea de amenințare nu se pot săvârşi prin presă.
În această situaţie – a
incompatibilităţii dintre condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa
infracţiunilor de ultraj ori de ameninţare şi posibilitatea săvârşirii acestor
infracţiuni prin presă – nici când nu va putea fi adus un jurnalist în faţa
instanţei penale pentru ameninţare ori ultraj „prin presă” aşa cum, nici până
în prezent, în practica instanţelor judecătoreşti, nu este cunoscut vreun caz
de condamnare pentru astfel de infracţiuni săvârşite prin presă. Un asemenea
caz, dacă ar fi existat, ar fi nesocotit şi litera şi spiritul textului
incriminator.
