„De la bun început, aş vrea să insist asupra
faptului că mi se pare intolerabil faptul că de trei ani şi jumătate un senator
nu reuşeşte să obţină sub nici o formă o întrevedere cu preşedintele partidului
din care face parte. În tot acest timp, toate încercările mele de a obţine o
audienţă de zece minute s-au spulberat în faţa refuzurilor hotărâte a şefei
Dumneavoastră de cabinet. A trebuit să se ivească prilejul recentei convocări
pentru ca, în sfârşit, să pot reuşi să vorbesc cu Dumneavoastră între patru
ochi.
Cu bună credinţă în necesitatea existenţei unui
dialog între membrii aceleiaşi formaţiuni politice, încă din 1997 v-am
înaintat, prin şefa Dumneavoastră de cabinet, un memoriu al activităţii mele de
senator PNŢCD, memoriu în care sesizam şi o serie întreagă de anomalii şi îmi
permiteam să propun şi unele soluţii, în special pentru o mai bună colaborare a
parlamentarilor ţărănişti şi o transpunere mai dinamică a doctrinei creştin-democrate
în Parlamentul României. Şi în ziua de azi mai aştept un răspuns, fie el cât de
mic sau evaziv, din partea Domniei voastre. Acelaşi memoriu l‑am înaintat şi
domnului Gabriel Ţepelea. Şi domnului Nicolae Ionescu Galbeni. Şi domnului
Remus Opriş. Şi domnului Badea. Nu am primit, de la nici unul dintre adresanţi,
nici un fel de răspuns. Şi atunci, eu ce să mai înţeleg? Că suntem un partid de
surdo‑muţi? Că exprimarea unor idei, fie şi în cadru intern, prin sesizarea
unor probleme către conducerea partidului, este considerată „periculoasă”? În
acest caz, atât de des invocata „disciplină de partid” ar putea căpăta
conotaţii totalitariste. Mai spun, însă, că refuzul consecvent al dialogului în
cadrul partidului se datorează doar unor „disfuncţionalităţi”.
Profit de această ocazie, pentru a reitera câteva
dintre ideile cuprinse în acel memoriu. Nu o fac cu intenţia de a mă
autoelogia, de a insinua că eu şi numai eu aş fi fost cel chemat să ocupe
funcţiile din care, rând pe rând, am fost cu abilitate înlăturat. Propus pentru
funcţia de preşedinte al Comisiei juridice a Senatului, în ultima clipă m-am
văzut eliminat de dl. Răzvan Dobrescu, membru al BCCC. Apoi, în urma numirii
domnului Florin Buruiană ca secretar de stat, am preluat funcţia acestuia de
vicepreşedinte al Comisiei de privatizare. Din această funcţie am fost scos
imediat după ce am susţinut în plenul Senatului amendamentul prin care se
interzicea vânzarea către străini a terenurilor agricole. În fine, la începutul
celei de a treia sesiuni a actualei legislaturi, la propunerea grupului nostru
senatorial, am fost ales secretar al Senatului. Potrivit „tradiţiei” am fost
eliminat şi din această poziţie în favoarea unui alt membru al BCCC, dl. Mircea
Ioan Popa. Convingerea mea este, însă, că, şi de această dată, cauza reală este
o altă iniţiativă a subsemnatului şi anume invocarea neconstituţionalităţii
faimosului art.6 din Legea proprietăţii publice.
Invariabil, mi se reproşează faptul că nu am
stagiu în partid. Ca şi cum nu s-ar şti că fiind judecător nu aveam dreptul să
mă afiliez vreunei formaţiuni politice! Cum este, totuşi, cu putinţă să-mi fie
trecut cu vederea sprijinul pe care, ca magistrat, l-am dat afirmării
principiilor democraţiei, principii cu care, de altfel, spre cinstea sa, se
confundă PNŢCD. Se uită, în acest context, că eu sunt autorul achitării celor
arestaţi în timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, ca „bande înarmate de tip
legionar”? Că am condamnat pe cei care, tot atunci, au devastat sediul PNŢCD?
Chiar nu vă mai aduceţi aminte de punerea în discuţie a primei candidaturi a
lui Ion Iliescu, în 1990? Dar de contestarea aceleiaşi candidaturi în 1992 şi
1996, cea din urmă ajungând până la Comisia Europeană a Drepturilor Omului de
la Strasbourg? Dar scoaterea din cursă a PSM la alegerile locale din 1992,
soldate în Bucureşti cu alegerea a şapte primari CDR, în bună măsură datorită
corectitudinii alegerilor pe care am impus-o ca preşedinte al Tribunalului
Municipiului Bucureşti?
Nu-mi propun să înşir aici tot ce am făcut în
spiritul legii şi al principiilor democraţiei autentice. De aici mi s-au tras
şi scoaterea din componenţa Curţii Supreme de Justiţie, şi înlăturarea din
funcţia de preşedinte al Tribunalului Municipiului Bucureşti şi, în cele din
urmă, scoaterea din corpul magistraţilor prin refuzul de a mi se acorda
inamovibilitatea.
Iar acum am ajuns să fiu criticat şi amendat
pentru că nu am vechime în PNŢCD. În cadrul partidului nostru competenţa chiar
nu mai are nici un fel de apreciere? Contează doar „vechimea” şi „talentul” de
a trage sfori?
Dacă senatorii PNŢCD nu au nici cel mai mic drept
de opinie personală, nici măcar în problemele privind aşa-numita „bucătărie”
internă, atunci singura şansă de a te afirma în acest partid este să te raliezi
cât mai entuziast cu putinţă la hotărârile BCCC? Să te rogi la bunul Dumnezeu
să-ţi dea cât mai multe zile de trăit ca să-ţi crească „vechimea” în partid şi,
implicit, şansele pentru a ocupa o funcţie care normal ar trebui să se acorde
pe unicul criteriu al competenţei? Iar ca un om care crede cu tărie în ideile
doctrinei creştin-democrate, aceste realităţi nu au cum să nu mă doară şi să mă
revolte în acelaşi timp. La întâlnirea de zilele trecute cu senatorii ţărănişti
ne-aţi anunţat că aţi hotărât – sincer să fiu, nu am înţeles prea bine cine a
hotărât, dumneavoastră sau BCCC-ul – susţinerea domnului Ulm Spineanu pentru
funcţia de preşedinte al Senatului? Vă întreb, cum s-a putut hotărî acest lucru
fără consultarea prealabilă, fie ea şi doar de formă, a senatorilor ţărănişti?
Poate nu eram de acord, din motive obiective cu aceasta „impunere”. Sau poate
că, de exemplu, dorea şi senatorul ţărănist Corneliu Turianu să candideze la o
funcţie în Senat. Dar, ştiu, dacă nu eşti membru plin, „supleant”, un
„apropiat” sau barem „agreat” de BCCC, nu ai nici o şansă. Asta este. Dar ceea
ce mă supără în cel mai înalt grad este felul în care iniţiativele mele
legislative sunt, pur şi simplu, torpilate de unii colegi din grupul nostru
parlamentar. Una după alta, au fost blocate iniţiative care, fără falsă
modestie, puteau contribui la prestigiul parlamentar al PNŢCD. Aproape
incredibil, blocajul este realizat cu sprijinul Opoziţiei, adică al acestor
partide care m-au hăituit până în 1996.
Iată, Domnule preşedinte, motivele pentru care vă
întreb: merg eu pe o pistă falsă, m-am îndepărtat prin ceva de programul şi
doctrina PNŢCD? Apărând, bunăoară, principiul sacru al proprietăţii, ies din
filosofía PNŢCD? Vă spun cu toată sinceritatea, încep să realizez că prezenţa
mea în PNŢCD nu este dorită. Altfel nu-mi pot explica blocarea iniţiativelor
mele legislative – indiferent dacă sunt sau nu semnate de cei câţiva colegi
care mă înţeleg şi au încredere în profesionalismul meu – şi cu atât mai puţin
permanenta îndepărtare din funcţiile parlamentare.
În această conjunctură, vă rog, domnule preşedinte,
să mă sfătuiţi ce anume ar trebui să fac pentru ca, în sfârşit, să-mi găsesc
locul cuvenit în PNŢCD? Ce şanse am ca iniţiativele mele legislative să nu mai
fie „îngropate” cu atâta zel, în special la Comisia Juridică a Senatului.
Oricum, nu vă ascund că eu unul nu voi abandona niciodată ideea reformei în
Justiţie, idee pe care mi‑am făcut exclusiv şi campania electorală. Fie şi
pentru simplu fapt că reprezint a treia generaţie de magistraţi din familia
mea.
În aşteptarea răspunsului, vă înaintez, alăturat,
şi un ziar VIP, reflectând activitatea mea parlamentară, cât şi cartea
„Justiţia la ea acasă”, pentru ca membrii BCCC să-şi aducă mai bine aminte ce
făcea magistratul Corneliu Turianu în perioada 1990‑1996, ani pe care, într-adevăr,
i-am pierdut la „vechime”.
Cu deosebită şi constantă consideraţie”[1].
[1] Corneliu Turianu, Ediţie specială. Interviuri.
Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, 2011, p. 369-373.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu