Răspunderea pentru fapta altuia

              1.În alin.2 al art.17 din Codul penal se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Această dispoziţie are o profundă semnificaţie principală. Se consacră aici principiul că nimeni nu poate fi tras la răspundere penală dacă activitatea săvârşită nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni determinate. Infracţiunea – ca instituţie fundamentală a dreptului penal – are, aşadar, o strânsă legătură cu celelalte instituţii de bază: răspunderea penală şi pedeapsa. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage răspunderea penală şi, ca efect al acesteia, aplicarea pedepsei.

               Răspunderea penală constituie, deci, consecinţa juridică imediată a săvârşirii unei infracţiuni; numai cine a săvârşit o infracţiune răspunde penal (principiul personalităţii răspunderii penale). Această consecinţă cade, în virtutea legii, asupra făptuitorului chiar în momentul săvârşirii faptei, iar nu din momentul când acesta este, efectiv, tras la răspundere.

             2. Şi în materie civilă principiul care domină întreaga răspundere socială este reglementat de art.1349 C.civ., potrivit căruia fiecare om este ţinut să răspundă pentru propriile sale fapte. Acest principiu nu este însă suficient în toate cazurile, deoarece insolvabilitatea celui chemat la repararea pagubei ar putea zădărnici instituirea răspunderii civile. De aceea, în scopul apărării intereselor legitime ale persoanelor prejudiciate, legiuitorul a reglementat, pe lângă răspunderea directă pentru fapta proprie, şi o altă răspundere, indirectă, complementară, a altor persoane, care doar se adaugă şi completează răspunderea autorului direct al prejudiciului.

               Noul Cod civil stabileşte două cazuri de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia: răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. 

             Se impune observaţia că, dacă răspunderea pentru fapta proprie constituie principiul general al răspunderii juridice, înseamnă că răspunderea pentru fapta altuia în materie civilă nu poate avea decât un caracter derogator, de excepţie de la regulă.