Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul, nici din afara ţării

Interviu acordat cotidianului  „Ziarul” din 08 decembrie 1997

‑ Ce valabilitate are sentinţa din 1949, în procesul demnitarilor din guvernul Antonescu, după ce, în 1946, se dăduse soluţia de neurmărire penală pentru cei opt demnitari din cabinetul Antonescu?

‑ În anul 1946, aceşti demnitari fuseseră scoşi de sub urmărire penală pentru învinuiri foarte concrete (subminarea autorităţii statului, infracţiuni grave, prigoana evreilor). Procuratura din 1946 a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală vizavi de învinuiri aşa de grave, recunoscându‑se oficial că oamenii aceştia nu au nici o vinovăţie sub aspectul faptelor imputate. Dar în 1949, se întocmeşte un nou rechizitoriu şi se face trimiterea lor în judecată, de data aceasta pe infracţiuni care nu aveau nici o legătură cu atribuţiile lor de foşti miniştri. Şi, totuşi, se face o înscenare politică, se dă o hotărâre judecătorească şi se pronunţă condamnarea acestor oameni. Se pune problema dacă în aceste condiţii recursul în anulare putea fi retras de către procurorul general. Şi în primul rând dacă putea fi declanşat. Procedura recursului în anulare putea fi declanşată, dar numai vizavi de sentinţa din 1949. Nu am date exacte, dar sunt convins că acest proces a pornit la cererea rudelor în viaţă ale celor opt foşti demnitari, pentru că prin hotărârea de condamnare s‑a procedat şi la confiscarea averii lor, iar rudele sunt interesate să redeschidă ancheta atât pentru partea morală (considerarea sentimentului pe care‑l datorează defuncţilor), cât şi pentru înlăturarea sentinţei de confiscare a averii. Dacă procurorul general Moisescu a declanşat recursul în anulare în aceste opt cazuri, în momentul în care a sesizat Curtea Supremă de Justiţie, nu mai avea nici un drept de a le retrage. Ele fuseseră înregistrate la instanţa supremă şi, dacă dorea să nu continue aceste recursuri în anulare, putea să apeleze la procurorul de şedinţă de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care îl reprezintă, şi care putea declara că nu înţelege să susţină aceste recursuri în anulare. Şi atunci era posibil să le respingă ca nesusţinute. Dar, potrivit legii noastre, când procurorul general declară că îşi retrage recursul în anulare există posibilitatea oferită de lege, pentru moştenitorii acestor demnitari, de a declara că, de vreme ce procurorul general retrage recursul, ei înţeleg să insiste în soluţionarea acestui recurs. Prin această retragere pur administrativă, a procurorului general, moştenitorii nu mai pot continua recursul în anulare. Să recapitulăm procedura: părţile în sine, fie inculpaţi, fie rude ale celor dispăruţi, au voie să facă numai un memoriu către procurorul general pentru a declanşa procedura recursului în anulare. Din momentul în care procurorul general îşi însuşeşte memoriul în numele lui personal şi declară recursul în anulare, odată la Curtea Supremă de Justiţie, acesta nu mai depinde de procurorul general. A ieşit de sub controlul lui administrativ. Dacă domnul procuror general nu mai doreşte să susţină, atunci părţile în proces care sunt citate, în speţă moştenitorii, pot cere continuarea. De‑abia din momentul acela capătă dreptul de a cere continuarea în nume propriu. Altfel, ei nu aveau acces personal la Curtea Supremă de Justiţie. În cazul de acum probabil nu mai au acest drept, căci nici nu mai există acolo dosarul.

‑ Cum se apreciază intervenţia celor doi congressmeni americani din punct de vedere juridic?

‑ Eu mă îndoiesc că doi congressmeni, fie ei şi americani, ar putea să intervină în treburile justiţiei române. Puteau, printr‑o cerere, să‑şi exprime nemulţumirea sau indignarea, eventual rugămintea către procurorul general. Dar nu către preşedintele ţării, pentru bunul motiv că, aşa cum funcţionează legea şi în America, preşedintele ţării nu are, teoretic, nici un fel de posibilitate de a influenţa justiţia. De ce s‑au adresat preşedintelui? Şi cum a ajuns scrisoarea lor să fie publicată în presă? Cine a dat‑o spre publicare presei? Sunt nişte întrebări pe care mi le pun. Dacă a fost adresată preşedinţiei, de ce preşedinţia a dat‑o publicităţii? Dacă a fost adresată direct procurorului general Moisescu, de ce procurorul a dat‑o publicităţii? S‑a declanşat o atmosferă foarte nebuloasă, care nu face bine ideii de justiţie. Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul ţării (nici măcar la nivel de preşedinte) şi nici din afară. Nu ne interesează decât dacă aici s‑a instaurat statul de drept şi dacă există într‑adevăr o separaţie a puterilor sau sunt imixtiuni în treburile justiţiei. Noi nu ştim dacă preşedintele l‑a atenţionat, dacă sâmbătă seara a spus că nu renunţă la recursuri şi duminică a spus că‑şi retrage 7 din 8. Asta nu e prăvălie, e Justiţia română.

‑ Ce ne puteţi spune despre răspunderea ministerială în cazul celor opt demnitari?

‑ Nu scăpa nimeni de justiţia comunistă. Şi dacă totuşi, s‑a întâmplat, în 1946, înseamnă că nu au avut probe la vremea respectivă. Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale viza aceleaşi persoane ca sentinţa din 1949 când era vorba de fapte care nu aveau legătură cu calitatea de ministru (deportări de evrei etc.). În ce priveşte responsabilitatea ministerială, trebuie făcută o distincţie. Când este vorba de responsabilitate politică este o responsabilitate solidară. Când e vorba de infracţiuni, de fapte reprobabile, nu mai operează nici o solidaritate, fiecare ministru răspunde pentru el însuşi. Dacă la nivel de guvern şi miniştri se ia o hotărâre şi se contrasemnează, ei răspund pentru hotărârea aceea contrasemnată de ei, în mod solidar, pentru că s‑a decis printr‑un act politic. Dar, pentru nişte fapte individuale, aceasta nu atrage răspunderea în solidar a guvernului. Legea răspunderii ministeriale nu sancţionează decât nişte fapte care nu pot fi făcute decât de miniştri (împiedicarea exerciţiului liber al dreptului de vot, informarea falsă a parlamentului referitoare la bugetul de stat). În ce priveşte celelalte fapte comise de miniştri, ei răspund ca orice muritor de rând, conform Codului penal român.