Pentru a mă face mai bine înţeles, trebuie să precizez că totul porneşte de la Hotărârea de Guvern nr.729/1992 privind organizarea activităţii de întocmire şi eliberare a cărţii de alegător, în cuprinsul căreia se prevedea: „Cartea de alegător este documentul pe baza căruia se exercită dreptul de vot începând cu anul 1993. Exercitarea dreptului de vot pentru toate consultările electorale cu caracter naţional se face numai pe baza cărţii de alegător” (s.n.). Fondurile pentru confecţionarea şi distribuirea acestor documente au deposit un miliard de lei şi au fost alocate din bugetul Secretariatului General al Guvernului. De atunci şi până în prezent, cărţile de alegător nu au fost folosite nici la alegerile parlamentare din anii 1996, 2000, 2004, 2008 şi nici la alegerea Preşedintelui României.
Deşi prin Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – astfel cum a fost modificată prin Legea nr.76/2012 – s-a stabilit că „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2012” (art.72 alin.1), aceste documente nu au fost folosite nici la ultimul referendum pentru demiterea Preşedintelui României şi, vă asigur, ele nu vor fi folosite nici la alegerea Preşedintelui României în 2014.
Aşa cum precizam într-un alt articol (Ce se întâmplă cu Legea electorală?), Guvernul s-a orientat rapid şi, prin OUG nr.46 din 1 septembrie 2012 privind modificarea Legii nr.35/2008 – prin care a modificat prevederile referitoare la Registrul electoral naţional, în sensul că el se aplică începând cu 1 ianuarie 2013 – modifică şi art.72 alin.1 după cum urmează: „Prevederile prezentului titlu referitoare la utilizarea cărţilor de alegător se aplică începând cu alegerile parlamentare din anul 2016”.
Este limpede că prin această ultimă „modificare a modificărilor” Legii nr.35/2008 Guvernul, după cum nu a asigurat baza de date centralizată în Registrul electoral naţional, nu a asigurat nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului din 9 decembrie 2012 şi nu va asigura nici cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Preşedintelui României în 2014.
În condiţii normale, categoric ar fi nevoie de cărţile de alegător. Pentru că pe baza acestor extrem de importante documente se exercită un drept fundamental al omului: acela de a alege cu încredinţarea că voinţa sa nu va fi în nici un fel alterată.
Sigur că este nevoie de cartea de alegător. Raportându-mă însă la cele ce preced, deduc că nu eliberarea cărţilor de alegător este marea problemă, ci modul voit defectuos în care au fost concepute acestea inclusiv sub aspectul utilizării.
În adevăr, aşa cum este concepută, cartea de alegător nu ne scuteşte de fraudă, întrucât vom avea asupra noastră un al doilea buletin de identitate, căci potrivit art.28: „Exercitarea dreptului de vot în alegeri se face numai pe baza actului de identitate şi a cărţii de alegător, eliberată în condiţiile prezentului titlu”. Singura precizare a Guvernului este că „fiecare carte de alegător poartă un număr care corespunde numărului de ordine din lista electorală permanentă”. Trec peste împrejurarea că listele nu au fost actualizate, dar nu pot face abstracţie de faptul că ele – citez din Hotărâre – „se păstrează într-un registru cu foi detaşabile”. Aşa fiind, ce garanţie ne dau ele că alegerile nu pot fi măsluite?
Fireşte că se putea concepe un sistem cinstit, care să excludă frauda! Dar pentru aşa ceva trebuia să fie reactivată legea din februarie 1907 privind cărţile de alegător şi listele electorale (iată că nimic nu e nou sub soare). Cărţile de alegător se eliberau atunci dintr-un registru „a-souche” (cu matcă), aşa cum s-a făcut cu faimoasele cupoane nominative. Fiecare carte avea un număr de taloane, corespunzător fiecărui scrutin şi taloanele erau reţinute de comisia electorală în momentul înmânării buletinului de vot. Apoi, taloanele erau sigilate de magistrat şi păstrate la tribunal spre confruntare timp de 30 zile. În aceste condiţii, cărţile nu puteau fi folosite precum buletinele de identitate de mai multe ori la aceeaşi secţie de votare sau la mai multe centre de votare!
Pretutindeni în lume – am în vedere, fireşte, ţările autentic democratice – rolul principal îl deţine corpul independent şi neutru al magistraţilor. Şi pentru că veni vorba, e bine să ştiţi că Justiţiei nu i s-a acordat nici un rol, ea fiind, practic, exclusă. În concepţia actualei legi, primadonele acestei proceduri electorale sunt prefecţii şi primarii.
Or, în legislaţia românească veche – mă gândesc la legea din februarie 1907 – întregul proces era în mâna magistratului. Magistratul român nu era chemat să numere buletinele de vot din sacii aduşi la miezul nopţii de preşedinţii secţiilor de votare, ci el elibera cărţile de alegător, el opera modificările necesare şi tot el soluţiona pierderile, sustragerile şi orice incident ivit pe parcurs.
A se citi şi Despre frauda electorală
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu