Una dintre problemele care au suscitat preocupări
insistente şi continue în politica penală este aceea a prevenirii infracţiunilor.
Dacă s-ar găsi mijloace care, folosite înainte de săvârşirea infracţiunii, ar
putea împiedica aducerea la îndeplinire a planului infracţional, prin aceasta
s-ar face un pas important în lupta contra infracţionismului.
Dar, o îndelungată experienţă în viaţa popoarelor
învederează faptul că nici metode preventive eficiente nu au putut fi
descoperite şi nici aplicarea pedepselor nu a reuşit să stăvilească fenomenul
infracţional. Ba chiar mulţi dintre infractorii care au cunoscut rigorile
pedepsei săvârşesc noi infracţiuni, devenind recidivişti.
Iată însă că, în regimul de opresiune
dictatorială, de represiune promptă şi foarte dură, în care, în anumite
momente, pedepsele unor infracţiuni s-au majorat simţitor, normele legale
privind infracţiunile ce ar fi putut fi săvârşite prin presă – insulta,
calomnia – nu au suferit nici o modificare. Pentru simplul motiv că în această
materie – cea a infracţiunilor prin presă – regimul dictatorial a folosit un
mijloc de prevenire cu puternice efecte, şi anume cenzura.
Funcţionând înainte de publicare, cenzura
împiedica să apară acele manifestări jurnalistice ce ar fi putut, prin forţa
lor stânjenitoare, să indispună sau să contrarieze cercurile conducătoare şi să
devină, eventual, infracţiuni de presă. Dar ce oare era această împiedicare
decât o formă de prevenire a infracţiunilor respective? În felul acesta se
înlătura riscul ca în presă să apară relatări sau aprecieri ce ar fi putut
micşora anumite prestigii – reale sau doar aparente – şi în acelaşi timp se
împiedica un eventual proces penal şi o condamnare pentru o infracţiune de
presă. Dormeau liniştiţi şi personajul vizat prin articol şi gazetarul care l-a
scris. Iar în statistica infracţională se reducea la zero cota infracţiunilor
prin presă.
Iată însă că regimul politic care l-a înlocuit pe
cel dictatorial a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Pentru ziarişti
nu mai există cenzura care să le amputeze ideile şi scrisul, dar nu mai exista
nici liniştea pe care le-o dădea controlul preventiv – prin cenzură – asupra
celor scrise de ei. Acum ei trebuie să fie prudenţi şi să-şi cenzureze singuri
cele scrise, pentru ca nu cumva acestea, considerate ca atac la vreo anumită
persoană „însemnată”, să poată atrage o sancţiune aspră, unită cu o eliminare
din rândul profesioniştilor scrisului liber.
Cele scrise mai sus nu trebuie considerate ca o
apreciere pozitivă la adresa regimului dictatorial care, practicând cenzura,
scotea infracţiunile de presă din circuitul infracţional curent. Departe de mine
gândul de a întoarce o privire nostalgică către întocmirile legislative ale
regimului dictatorial şi de a dori reîntoarcerea cenzurii, doar pentru că
aceasta putea avea un efect preventiv. Cenzura
este şi rămâne o încătuşare draconică a libertăţii de gândire şi de exprimare
şi nu poate fi concepută într-un regim democratic. Dar, într-un asemenea
regim, nu poate fi concepută nici ştirbirea atributelor de libertate a presei
printr-o inadecvată reglementare juridică.
Reamintesc că, prin decizia nr.8 din 18 decembrie
2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că
normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206
din Codul penal – abrogate prin dispoziţiile art.1 pct.56 din Legea
nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62 din 18
iunie 2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.
Abrogarea insultei şi calomniei a fost calificată
de unii jurnalişti ca fiind „o dovadă a libertăţii de exprimare”. Părerile au
fost împărţite. Sorin Roşca Stănescu, pe atunci directorul cotidianului „Ziua”,
declara că „într-o lume liberă, într-o societate democratică, calomnia şi
insulta sunt dezincriminate, pentru că, cu cât o societate este mai
democratică, cu atât mai mult trebuie să renunţam la aceste gesturi punitive”.
De cealaltă parte, Clubul Român de Presă era de părere că aceste articole de
lege trebuie să fie menţinute prin trimiterea lor în civil: „trebuie să rămână
fie şi pentru faptul că ne respectăm, pentru că aşa cere legea”. Adică legea
fundamentală. În acest sens, art.30 alin.6 din Constituţia României prevede că
libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onorarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul
art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti. Iar exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare
atrage răspunderea civilă delictuală pentru cauzarea de prejudicii morale şi
eventuale prejudicii materiale, ce trebuie suportate de cei care le-au produs,
conform art.1381 din Codul civil.
