AUTOCENZURA vs. CENZURA

 

Una dintre problemele care au suscitat preocupări insistente şi continue în politica penală este aceea a prevenirii infracţiunilor. Dacă s-ar găsi mijloace care, folosite înainte de săvârşirea infracţiunii, ar putea împiedica aducerea la îndeplinire a planului infracţional, prin aceasta s-ar face un pas important în lupta contra infracţionismului.

Dar, o îndelungată experienţă în viaţa popoarelor învederează faptul că nici metode preventive eficiente nu au putut fi descoperite şi nici aplicarea pedepselor nu a reuşit să stăvilească fenomenul infracţional. Ba chiar mulţi dintre infractorii care au cunoscut rigorile pedepsei săvârşesc noi infracţiuni, devenind recidivişti.

Iată însă că, în regimul de opresiune dictatorială, de represiune promptă şi foarte dură, în care, în anumite momente, pedepsele unor infracţiuni s-au majorat simţitor, normele legale privind infracţiunile ce ar fi putut fi săvârşite prin presă – insulta, calomnia – nu au suferit nici o modificare. Pentru simplul motiv că în această materie – cea a infracţiunilor prin presă – regimul dictatorial a folosit un mijloc de prevenire cu puternice efecte, şi anume cenzura.

Funcţionând înainte de publicare, cenzura împiedica să apară acele manifestări jurnalistice ce ar fi putut, prin forţa lor stânjenitoare, să indispună sau să contrarieze cercurile conducătoare şi să devină, eventual, infracţiuni de presă. Dar ce oare era această împiedicare decât o formă de prevenire a infracţiunilor respective? În felul acesta se înlătura riscul ca în presă să apară relatări sau aprecieri ce ar fi putut micşora anumite prestigii – reale sau doar aparente – şi în acelaşi timp se împiedica un eventual proces penal şi o condamnare pentru o infracţiune de presă. Dormeau liniştiţi şi personajul vizat prin articol şi gazetarul care l-a scris. Iar în statistica infracţională se reducea la zero cota infracţiunilor prin presă.

Iată însă că regimul politic care l-a înlocuit pe cel dictatorial a acordat libertate presei, desfiinţând cenzura. Pentru ziarişti nu mai există cenzura care să le amputeze ideile şi scrisul, dar nu mai exista nici liniştea pe care le-o dădea controlul preventiv – prin cenzură – asupra celor scrise de ei. Acum ei trebuie să fie prudenţi şi să-şi cenzureze singuri cele scrise, pentru ca nu cumva acestea, considerate ca atac la vreo anumită persoană „însemnată”, să poată atrage o sancţiune aspră, unită cu o eliminare din rândul profesioniştilor scrisului liber.

Cele scrise mai sus nu trebuie considerate ca o apreciere pozitivă la adresa regimului dictatorial care, practicând cenzura, scotea infracţiunile de presă din circuitul infracţional curent. Departe de mine gândul de a întoarce o privire nostalgică către întocmirile legislative ale regimului dictatorial şi de a dori reîntoarcerea cenzurii, doar pentru că aceasta putea avea un efect preventiv. Cenzura este şi rămâne o încătuşare draconică a libertăţii de gândire şi de exprimare şi nu poate fi concepută într-un regim democratic. Dar, într-un asemenea regim, nu poate fi concepută nici ştirbirea atributelor de libertate a presei printr-o inadecvată reglementare juridică.

Reamintesc că, prin decizia nr.8 din 18 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art.205 şi art.206 din Codul penal – abrogate prin dispoziţiile art.1 pct.56 din Legea nr.278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr.62 din 18 iunie 2007 a Curţii Constituţionale – nu sunt în vigoare.

Abrogarea insultei şi calomniei a fost calificată de unii jurnalişti ca fiind „o dovadă a libertăţii de exprimare”. Părerile au fost împărţite. Sorin Roşca Stănescu, pe atunci directorul cotidianului „Ziua”, declara că „într-o lume liberă, într-o societate democratică, calomnia şi insulta sunt dezincriminate, pentru că, cu cât o societate este mai democratică, cu atât mai mult trebuie să renunţam la aceste gesturi punitive”. De cealaltă parte, Clubul Român de Presă era de părere că aceste articole de lege trebuie să fie menţinute prin trimiterea lor în civil: „trebuie să rămână fie şi pentru faptul că ne respectăm, pentru că aşa cere legea”. Adică legea fundamentală. În acest sens, art.30 alin.6 din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onorarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 din Constituţie – cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Iar exerciţiul excesiv al libertăţii de exprimare atrage răspunderea civilă delictuală pentru cauzarea de prejudicii morale şi eventuale prejudicii materiale, ce trebuie suportate de cei care le-au produs, conform art.1381 din Codul civil.

Libertatea presei şi legea morală

Odată cu prăbuşirea dictaturii, în ţările fost comuniste, s-au înlăturat cenzura şi controlul presei, libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale democraţiei.

Cenzura implica controale şi modificări ale propriei gândiri, pentru ca orice operaţie gazetărească să se înscrie în coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile nu puteau să atingă domenii permise, iar comentariile aveau o sferă bine delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul „limbaj de lemn”.

Chiar şi în aceste condiţii s-au putut strecura, atât în presă cât şi, mai ales, în scrierile literare ale timpului, forme camuflate de protest politico-social, care au produs, cu siguranţă, efecte, au primenit conştiinţe şi au sădit speranţe. Dar activitatea publicistică generală a rămas închistată în forme stereotipe, lipsite de interes şi primite de cititori cu o blazată indiferenţă.

Schimbarea regimului politic a determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Ziariştii au fost descătuşaţi de regulile impuse, de controalele permanente, de eliminările sau adăugirile arbitrare la cele scrise de ei. Libertatea presei a devenit un atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea unor norme cuprinse în documentele internaţionale privind drepturile omului şi condiţiile de participare la viaţa unor organisme interstatale.

Eliberaţi de orice constrângere, evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au declanşat o activitate intensă. Au apărut numeroase publicaţii, s-a scris şi s-a comentat despre toate aspectele actualităţii, s-au cules şi publicat informaţii despre împrejurări, fapte şi oameni, s-au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei, încununată cu atributul democratic al libertăţii.

În această declanşare bruscă, lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil pozitive. Chiar dacă punctele de vedere prezentate în diverse ziare au fost şovăitoare şi contradictorii, ele au contribuit la exerciţiul gândirii cititorilor, la informarea acestora, la înfăţişarea diverselor forme de evaluare a realităţii. Dar libertatea constituie o ispită, care îi poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia.

Libertatea presei, înţeleasă uneori ca dreptul a scrie orice şi despre oricine, poate duce la abordarea de subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule şi într-o exprimare de o penibilă vulgaritate. Aceasta ridica problema de a şti care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste limite sunt depăşite, dând loc calomniei.

Rezolvarea acestei probleme a întâmpinat dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de judecată. Căci demarcaţia între conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează întotdeauna cu precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare. Vom menţiona aici un criteriu pe care îl găsim în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Democraţii nu îşi dau seama ce fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer depline drepturi pentru autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală se cere ca societatea să fie supusă întâi supusă moralei… morala este temelia culturii şi vieţii politice a societăţii… morala este izvorul libertăţii, morala este condiţia libertăţii, morala este pavăza libertăţii”.

Luarea în considerare a acestui criteriu, criteriul moral, nu simplifică problema, ci, dimpotrivă, îi augmentează asperităţile.

Desigur că acolo unde fundamentarea vieţii sociale a căpătat o anumită fizionomie morală, după o lungă perioadă de educaţie civică, de respect reciproc între oameni, de corectitudine în împletirea intereselor şi de bună creştere, pudoare şi onestitate personală, desigur ca într-o asemenea societate se poate vorbi de acţiunea unui criteriu moral care face ca libertatea, în general, şi cea a presei, în special, să nu dea loc la manifestări scandaloase.

Dar acolo unde viaţa este în schimbare, unde corupţia şi infracţionismul sunt în creştere, într-o asemenea societate este greu de fundamentat o morală care să constituie garanţia libertăţii, în general, şi a libertăţii presei, în special.

Dacă însă, într-o societate, legea morală nu se poate instaura cu fermitate, iar o etică a convieţuirii sociale nu se poate întemeia pe propria sa autonomie, aceasta nu înseamnă că acea societate este condamnată la anarhie şi că libertatea devine o noţiune fără corespondent în realitatea socială. Într-o asemenea societate, legea morală este promovată şi pusă în acţiune prin legea juridică.

Respectarea legilor ţării, aşa cum sunt ele, uneori cu deficienţe şi cu omisiuni, asigură o anumită armonie socială şi reprezintă un fond social pe care se poate exercita libertatea. Bazându-se pe respectul normelor legale, libertatea are un domeniu larg de mişcare şi, în acelaşi timp, precis delimitat. În acest domeniu delimitat, libertatea este aptă să promoveze respectul reciproc al persoanelor, conjugarea corectă a intereselor şi realizarea unei convieţuiri armonioase. Iar libertatea presei se poate exercita nestingherit, câtă vreme la baza ei stă respectul adevărului şi al dispoziţiilor legale.