Odată cu prăbuşirea dictaturii,
în ţările fost comuniste, s-au înlăturat cenzura şi controlul presei,
libertatea cuvântului scris integrându-se în imperativele definitorii ale
democraţiei.
Cenzura implica controale şi modificări
ale propriei gândiri, pentru ca orice operaţie gazetărească să se înscrie în
coordonatele gândirii planificate impuse de forurile conducătoare. Informaţiile
nu puteau să atingă domenii permise, iar comentariile aveau o sferă bine
delimitată în conţinut şi un limbaj de folosinţă generalizată, cunoscutul
„limbaj de lemn”.
Chiar şi în aceste condiţii s-au
putut strecura, atât în presă cât şi, mai ales, în scrierile literare ale
timpului, forme camuflate de protest politico-social, care au produs, cu siguranţă,
efecte, au primenit conştiinţe şi au sădit speranţe. Dar activitatea
publicistică generală a rămas închistată în forme stereotipe, lipsite de
interes şi primite de cititori cu o blazată indiferenţă.
Schimbarea regimului politic a
determinat un salt calitativ în activitatea publicistică. Ziariştii au fost
descătuşaţi de regulile impuse, de controalele permanente, de eliminările sau
adăugirile arbitrare la cele scrise de ei. Libertatea presei a devenit un
atribut trâmbiţat al democraţiei. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, adoptarea
unor norme cuprinse în documentele internaţionale privind drepturile omului şi
condiţiile de participare la viaţa unor organisme interstatale.
Eliberaţi de orice constrângere,
evaluând uneori subiectiv rolul presei şi dimensiunile reale ale libertăţii
acesteia, profesioniştii îndeletnicirii de gazetar au declanşat o activitate
intensă. Au apărut numeroase publicaţii, s-a scris şi s-a comentat despre toate
aspectele actualităţii, s-au cules şi publicat informaţii despre împrejurări,
fapte şi oameni, s-au făcut toate eforturile pentru a satisface curiozitatea
cititorilor şi pentru a da conţinut rolului presei, încununată cu atributul
democratic al libertăţii.
În această declanşare bruscă,
lipsită de tradiţie şi de rutină, s-au evidenţiat multe aspecte incontestabil
pozitive. Chiar dacă punctele de vedere prezentate în diverse ziare au fost
şovăitoare şi contradictorii, ele au contribuit la exerciţiul gândirii
cititorilor, la informarea acestora, la înfăţişarea diverselor forme de
evaluare a realităţii. Dar libertatea constituie o ispită, care îi
poate face pe unii să depăşească limitele exerciţiului corect al acesteia.
Libertatea presei, înţeleasă
uneori ca dreptul a scrie orice şi despre oricine, poate duce la abordarea de
subiecte cu caracter imoral şi, de asemenea, la publicarea de materiale în care
unele persoane să fie împroşcate cu noroi, într-un mod lipsit de scrupule şi
într-o exprimare de o penibilă vulgaritate. Aceasta ridica problema de a şti
care sunt limitele libertăţii presei şi când anume şi în ce măsură aceste
limite sunt depăşite, dând loc calomniei.
Rezolvarea acestei probleme a
întâmpinat dificultăţi în cercetarea juridică şi în activitatea instanţelor de
judecată. Căci demarcaţia între
conţinutul libertăţii şi abuzul de libertate nu se desemnează întotdeauna cu
precizie, iar criteriile pentru a o determina sunt şovăitoare. Vom menţiona
aici un criteriu pe care îl găsim în „Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt: „Democraţii nu îşi dau seama ce
fac atunci când, în numele libertăţii scrisului, cer depline drepturi pentru
autorii imorali şi afirmă inexistenţa pornografiei. Pentru a putea fi liberală
se cere ca societatea să fie supusă întâi supusă moralei… morala este temelia
culturii şi vieţii politice a societăţii… morala este izvorul libertăţii,
morala este condiţia libertăţii, morala este pavăza libertăţii”.
Luarea
în considerare a acestui criteriu, criteriul moral, nu simplifică problema, ci,
dimpotrivă, îi augmentează asperităţile.
Desigur
că acolo unde fundamentarea vieţii sociale a căpătat o anumită fizionomie
morală, după o lungă perioadă de educaţie civică, de respect reciproc între
oameni, de corectitudine în împletirea intereselor şi de bună creştere, pudoare
şi onestitate personală, desigur ca într-o asemenea societate se poate vorbi de
acţiunea unui criteriu moral care face ca libertatea, în general, şi cea a presei,
în special, să nu dea loc la manifestări scandaloase.
Dar acolo unde viaţa este în
schimbare, unde corupţia şi infracţionismul sunt în creştere, într-o asemenea
societate este greu de fundamentat o morală care să constituie garanţia
libertăţii, în general, şi a libertăţii presei, în special.
Dacă însă, într-o societate,
legea morală nu se poate instaura cu fermitate, iar o etică a convieţuirii
sociale nu se poate întemeia pe propria sa autonomie, aceasta nu înseamnă că
acea societate este condamnată la anarhie şi că libertatea devine o noţiune
fără corespondent în realitatea socială. Într-o asemenea societate, legea
morală este promovată şi pusă în acţiune prin legea juridică.
Respectarea legilor ţării, aşa
cum sunt ele, uneori cu deficienţe şi cu omisiuni, asigură o anumită armonie
socială şi reprezintă un fond social pe care se poate exercita libertatea.
Bazându-se pe respectul normelor legale, libertatea are un domeniu larg de
mişcare şi, în acelaşi timp, precis delimitat. În acest domeniu delimitat,
libertatea este aptă să promoveze respectul reciproc al persoanelor, conjugarea
corectă a intereselor şi realizarea unei convieţuiri armonioase. Iar libertatea
presei se poate exercita nestingherit, câtă vreme la baza ei stă respectul
adevărului şi al dispoziţiilor legale.
