În
ultimul alineat al art.30 din Constituţie se arată cui revine răspunderea
civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică. În
finalul art.30 se edictează – de astă
dată în legătură cu răspunderea penală – că: „Delictele de presă se stabilesc
prin lege”.
Această
scurtă edictare finală ridică două probleme.
Prima
dintre aceste probleme se referă la folosirea de către legiuitorul
constituţional a termenului de „delicte”,
deşi acest termen a fost scos din terminologia legii penale române, odată cu
desfiinţarea diferenţierii infracţiunilor în „crime” şi „delicte”.
În actualul stadiu al legislaţiei noastre penale, termenul folosit pentru a
desemna toate încălcările normelor penale este acela de „infracţiune”. În această situaţie, se pune întrebarea:
de ce a folosit legiuitorul constituţional termenul de „delicte”?
Să
reprezinte oare folosirea acestui termen intenţia de a reintroduce în legea
penală împărţirea infracţiunilor în crime şi delicte? Să reprezinte ea oare
intenţia de a înlocui, în viitor, termenul general de „infracţiuni” cu acela de „delicte”? Sau să fie doar traducerea
literală a unui termen folosit în unele norme democratice din dreptul internaţional?
Ne-ar
fi greu să dăm un răspuns la aceste întrebări. Doar evoluţia viitoare a
reglementărilor penale ne va putea pune în situaţia de a afla – eventual –
raţiunea care a stat la baza folosirii acestui termen.
A
doua problemă pe care o sugerează edictarea finală din art.30 este a şti dacă „legea” la care se referă
textul constituţional – privind stabilirea „delictelor de presă” – este codul penal sau dacă se
intenţionează edictarea unei legi speciale privitoare la activitatea de presă
şi la faptele cu caracter penal săvârşite în cadrul acestei activităţi.
Socotim
că, în orice lege – fie ea codul penal, fie o lege specială privitoare la
activitatea de presă, fie orice altă lege care ar cuprinde şi referiri la
activitatea de presă – în oricare dintre acestea ar fi edictată o dispoziţie cu
caracter sancţionator privitoare la fapte săvârşite prin presă, eficienţa sa
juridică va fi aceeaşi. Problema rămâne o problemă de sistematizare
legislativă.
Ceea
ce se mai desprinde din textul citat este că legea reprezintă singurul
act normativ care poate cuprinde dispoziţii penale privitoare la fapte
săvârşite în activitatea de presă. Alte acte normative, oricare ar fi natura
acestora, nu pot cuprinde asemenea dispoziţii. Potrivit prevederilor art.73
alin.3 lit.h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora se reglementează prin lege organică, pentru adoptarea căreia
este necesar, aşa cum prevede art.76 alin.1 din Constituţie, votul
majorităţilor membrilor fiecărei Camere.
Prin
aceste dispoziţii se consacră încă o dată, ca o garanţie în plus – votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere – principiul legalităţii incriminării,
înscris în art.2 din actual Cod penal, al cărui conţinut nu este niciodată
inutil să fie reamintit: „Legea
penală prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică
infracţiunilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.
