Acest drept, secretul corespondenţei, cuprinzând
toate variantele, este un drept constituţional. Legea fundamentală precizează
în art.28 că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de
comunicare este inviolabil”.
Or, de câte ori legiuitorul constituţional a vrut
să facă rabat de la un principiu a făcut-o expres în text. Aveţi, bună oară,
inviolabilitatea domiciliului statornicită în art.27, care, după ce enunţă
principiul potrivit căruia „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile” (alin.1),
precizează că „De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege
pentru următoarele situaţii (…)”. Aşa şi la libertatea de exprimare avem
derogări. Exerciţiul acestui drept constituţional este supus unor
restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alineat (6) din Constituţie
prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în
temeiul art.57 – cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile
celorlalţi.
Observăm că, deşi textul art.28 din Constituţia
României, revizuită, nu face rabat expres de la principiul inviolabilităţii în
ceea ce priveşte „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri
poştale”, derogă totuşi de la acest principiu în cazul „convorbirilor
telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare(…)”. În aceste din
urmă cazuri, restrângerea exerciţiului acestui drept, secretul corespondenţei,
îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art.53 alin.(1) din Constituţie,
potrivit căruia: „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns
numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav”.
Refuz însă să cred că restrângerea exerciţiului
dreptului secretului corespondenţei, permisă de art.53 alin.(1) din
Constituţie, ar avea în vedere „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale”, pentru bunul motiv că asemenea componente ale respectivului
drept constituţional ar putea fi restrânse „numai prin lege şi numai dacă se
impune” şi nu am ştiinţă că ar fi fost adoptată o asemenea lege.
În ceea ce privesc „datele generate sau prelucrate
de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”, o asemenea lege
există. Este vorba de Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care, în art.1 alin.(1),
stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice
şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului
de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor
pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor
de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale
în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de
descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.
Potrivit art.26 din legea menţionată, la intrarea
în vigoare a noului Cod penal, termenul de „infracţiune gravă” are semnificaţia
de „infracţiune care face parte din una din următoarele categorii: 1.
infracţiunile prevăzute la art.2 lit.b) din Legea nr.39/2003 privind prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, săvârşite
sau nu de un grup infracţional organizat; 2. infracţiunile prevăzute în Cap.4
din Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; 3.
următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr.286/2009 privind Codul penal, cu
modificările şi completările ulterioare: infracţiunile contra securităţii
naţionale a statului, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către
mamă, vătămare corporală, viol, tâlhărie şi tâlhărie calificată, actul sexual
cu un minor, distrugerea şi distrugerea calificată, ultrajul, evadarea şi
înlesnirea evadării, infracţiunile de falsuri în înscrisuri, constituirea unui
grup infracţional organizat, furtul calificat, înşelăciunea şi înşelăciunea
privind asigurările, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată
atunci când priveşte un instrument de plată electronică, şantajul şi pornografia
infantilă; 4. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora,
precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene,
prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; 5.
infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.9 din Legea nr.241/2005 pentru
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare”.
Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională,
sub cel puţin două aspecte:
1. Lunga înşiruire de fapte infracţionale din
cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul
inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea
fundamentală, cu privire la care legiuitorul
constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru:
„apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice,
al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”,
justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu
cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului
dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea
consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru
deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;
2. Stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele
publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în
cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a
fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu
violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil
că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în
timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile
prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în
materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).
Altminteri, ar însemna că ascultarea,
înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii
lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi
serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea
prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă
eroare!
Un preşedinte de stat a căzut fiindcă s-au
ascultat telefoanele, şi era Preşedintele SUA, preşedinte a 50 de state,
fiindcă ofiţerii CIA, sau cum s-or fi numit ei, au tras cu urechea în timpul
campaniei electorale. A căzut şi ofiţerul CIA, mai mult a căzut şi preşedintele
statului american, pentru ascultarea telefoanelor. Nu am făcut decât să vă
amintesc Afacerea Watergate!
