Secretul corespondenţei

 

Acest drept, secretul corespondenţei, cuprinzând toate variantele, este un drept constituţional. Legea fundamentală precizează în art.28 că „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Or, de câte ori legiuitorul constituţional a vrut să facă rabat de la un principiu a făcut-o expres în text. Aveţi, bună oară, inviolabilitatea domiciliului statornicită în art.27, care, după ce enunţă principiul potrivit căruia „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile” (alin.1), precizează că „De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii (…)”. Aşa şi la libertatea de exprimare avem derogări. Exerciţiul acestui drept constituţional este supus unor restrângeri şi limitări. În acest sens, art.30 alineat (6) din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art.57 – cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Observăm că, deşi textul art.28 din Constituţia României, revizuită, nu face rabat expres de la principiul inviolabilităţii în ceea ce priveşte „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, derogă totuşi de la acest principiu în cazul „convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare(…)”. În aceste din urmă cazuri, restrângerea exerciţiului acestui drept, secretul corespondenţei, îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art.53 alin.(1) din Constituţie, potrivit căruia: „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.

Refuz însă să cred că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei, permisă de art.53 alin.(1) din Constituţie, ar avea în vedere „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale”, pentru bunul motiv că asemenea componente ale respectivului drept constituţional ar putea fi restrânse „numai prin lege şi numai dacă se impune” şi nu am ştiinţă că ar fi fost adoptată o asemenea lege.

În ceea ce privesc „datele generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului”, o asemenea lege există. Este vorba de Legea nr.82 din 13 iunie 2012 care, în art.1 alin.(1), stabileşte „obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave(…)”.

Potrivit art.26 din legea menţionată, la intrarea în vigoare a noului Cod penal, termenul de „infracţiune gravă” are semnificaţia de „infracţiune care face parte din una din următoarele categorii: 1. infracţiunile prevăzute la art.2 lit.b) din Legea nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare, săvârşite sau nu de un grup infracţional organizat; 2. infracţiunile prevăzute în Cap.4 din Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; 3. următoarele infracţiuni prevăzute de Legea nr.286/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare: infracţiunile contra securităţii naţionale a statului, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, vătămare corporală, viol, tâlhărie şi tâlhărie calificată, actul sexual cu un minor, distrugerea şi distrugerea calificată, ultrajul, evadarea şi înlesnirea evadării, infracţiunile de falsuri în înscrisuri, constituirea unui grup infracţional organizat, furtul calificat, înşelăciunea şi înşelăciunea privind asigurările, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată atunci când priveşte un instrument de plată electronică, şantajul şi pornografia infantilă; 4. infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, prevăzute de Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare; 5. infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.9 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare”.

Consider că Legea nr.82/2012 este neconstituţională, sub cel puţin două aspecte:

1.      Lunga înşiruire de fapte infracţionale din cuprinsul art.2 alin.1 lit.e al legii speciale derogă parţial de la principiul inviolabilităţii. Numai faptele enumerate în art.53 alin.1 din legea fundamentală,  cu privire la care legiuitorul constituţional a făcut rabat de la principiul în discuţie, respectiv pentru: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, al drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; desfăşurarea instrucţiei penale…”, justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Nu cred că legiuitorul constituţional s-a gândit că restrângerea exerciţiului dreptului secretului corespondenţei s-ar impune şi pentru: „prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale ale unui dezastru ori a unui sinistru deosebit de grav”, deci a unor evenimente naturale imprevizibile;

2.      Stabilirea „obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor” (s.n.), fără a fi necesară autorizarea prealabilă a organului competent, echivalează cu violarea principiului constituţional al secretului corespondenţei; indiscutabil că în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice sunt aplicabile prevederile Codului de procedură penală, precum şi cele ale legilor speciale în materie” (art.1 alin.3 din Legea nr.82/2012).

Altminteri, ar însemna că ascultarea, înregistrarea, reţinerea datelor generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, fără autorizarea prealabilă a organului competent, ar fi legală. Ceea ce constituie o gravă eroare!

Un preşedinte de stat a căzut fiindcă s-au ascultat telefoanele, şi era Preşedintele SUA, preşedinte a 50 de state, fiindcă ofiţerii CIA, sau cum s-or fi numit ei, au tras cu urechea în timpul campaniei electorale. A căzut şi ofiţerul CIA, mai mult a căzut şi preşedintele statului american, pentru ascultarea telefoanelor. Nu am făcut decât să vă amintesc Afacerea Watergate!