Legea dosirii averilor

Membrii clasei politice româneşti, guvernanţi sau nu, au datoria morală de a avansa un răspuns privind propriile averi dobândite în ultimii ani, dar şi propriile sacrificii, dacă au fost, în serviciul intereselor naţionale, răspuns pe care, în cei 27 de ani scurși de la evenimentele din 1989, nu au dat din păcate niciun semn că ar avea intenţia să-l aducă la cunoştinţa opiniei publice.

Proiectul pe care îl ajustaseră în urmă cu câţiva ani senatorii din Comisia juridică, la inspiratele indicaţii ale Guvernului, ar fi trebuit să se numească „Legea dosirii averilor”. Era soluţia bulgărească – pe care guvernanţii o descoperiseră peste vară şi şi-au însuşit-o cu entuziasm – care nu făcea decât să închidă în seif declaraţiile de avere ale demnitarilor şi să păstreze cifrul tot ei. Prin urmare, averile rămâneau confidenţiale, cu aerul că se află la vedere.

Metodele de transparență occidentale au fost respinse. Modelul bulgar, în schimb, atât de aproape de noi, în Balcani, le-a devenit imediat drag și l-au adoptat. Declarațiile de avere stau în grija președintelui Curții de Conturi, un înalt funcționar supus capriciilor politice și, în consecință, inofensiv.

În SUA, pe lângă bunurile și veniturile proprii, trebuie specificate și cele ale rudelor de gradul I, precum și datoriile personale, donațiile primite sau făcute ori cadourile mai mari de 200 de dolari.

Potrivit Codului de conduită al parlamentarilor britanici trebuie să se scrie în Registrul de interese și pe banii cui și-au făcut vacanța în străinătate și ce cadouri au primit soțiile.

Potrivit regulilor democrației suedeze, fiscul publică anual averile tuturor cetățenilor suedezi și cine are chef nu are decât să le consulte.

De ce vor demnitarii români să-şi dosească averile? Nu de frica hoţilor – argument ridicol al senatorilor-avocaţi Frunda şi Tărăcilă – fiindcă hoţii nu aveau nevoie să consulte registre ca să dea lovitura, ci de teama alegătorilor! Gândul că aceştia ar putea să le cunoască situaţia exactă a contului bancar în momentul unui patetic discurs despre sărăcie. Ideea că ar putea fi întrebaţi cum au devenit miliardari din salarii de bugetari îi oripila. Posibilitatea de a le controla averile îi înfurie şi acum. Dacă însă până la promulgarea Legii nr.176/2010 pentru integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice demnitarul român postrevoluţionar a crezut că este mai presus de toate acestea, nu acelaşi lucru gândea în secolul trecut Nicolae Titulescu!

Nicolae Titulescu – la scurt timp după publicarea celor două decrete-lege promulgate de Ion Antonescu în septembrie 1940, prin care se ceea celor ce ocupaseră demnităţi în stat în ultimii 10 ani să-şi declare averile – a trimis o asemenea declaraţie către prim-preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, care prezida Comisia de control a averilor foştilor demnitari: 

„Domnule Preşedinte,

Cu adâncă satisfacţie împlinesc obligaţiunile impuse demnitarilor statului prin legile din 7 septembrie şi 23 septembrie 1940, dat fiind că ele constituiesc pentru mine un imperativ categoric încă din 1921, când Parlamentul Român a votat legea propusă de mine ca ministru de Finanţe asupra impozitului pe capital.

Am intrat ca ministru de Externe în cabinetul d-lui Maniu din 20 octombrie 1932 şi am funcţionat în această calitate în cabinetele d-lor Vaida-Voievod, I.G. Duca şi în cabinetele d-lui Tătărescu până la 29 august 1936.

Ţin să atrag atenţia de la început că, atâta vreme cât am exercitat profesiunea liberă de avocat, averea mea a crescut şi că ea n-a făcut decât să se micşoreze prin datorii şi înstrăinări de bunuri în timpul cât am fost ministru.

(...)

În adevăr, este un fapt notoriu că deşi nu fusesem ministru şi eram unul dintre cei mai tineri avocaţi ai baroului, câştigurile mele profesionale erau foarte mari. Deja în 1911 posedam trei automobile, unul la Paris şi două în ţară. Iar în 1916 am câştigat ca avocat 232 000 lei aur.

Ţin să subliniez că n-am făcut parte nici în această perioadă a vieţii mele, nici ulterior, din nici un consiliu de administraţie şi că câştigurile mele erau pur profesionale.

(...)

Când mă gândesc că originea datoriilor mele actuale rezidă în dorinţa de a putea face marea reformă financiară din 1921 cu o autoritate nediscutabilă; când mă gândesc că pentru a putea îndeplini funcţiunea de ministru, fie la Londra, fie în Guvern, a trebuit să renunţ timp de 20 de ani la una dintre cele mai frumoase şi lucrative profesiuni, care mă făcea să câştig la 30 de ani fără o alienare a libertăţii mele de nici un fel mai mult decât eram plătit atunci când ocupam sarcini de reprezentare a României în străinătate nu pot să nu inversez chestiunea pe care şi-o pun unii, reproducând fără a controla limbajul acelora cărora nu le eram pe plac „Cât am costat eu statul român?” într-una mai justă şi anume: „Cât m-a costat statul român pe mine?”