Prezumţia de cunoaştere a legii penale

Potrivit art. 51 din Codul penal, „Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.

Acest text instituie prezumţia de cunoaştere a legii penale de către orice persoană şi înlătură pentru infractor posibilitatea de a se pune la adăpost de sancţiune  prin invocarea necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a legii penale.

Dar, referindu-se la necunoaştere sau la cunoaştere greşită, textul ne introduce în domeniul funcţiei intelective a psihicului uman. Este de la sine înţeles că, pentru a suporta o sancţiune penală, este necesar ca persoana care săvârşeşte o anumită faptă să ştie că această faptă este prevăzută de lege ca infracţiune şi că deci atrage o pedeapsă.

Cunoaşterea legii penale se integrează în poziţia psihică a făptuitorului, fiind prezumată. Este vorba de o prezumţie, juris et de jure, care nu admite proba contrară.

Potrivit acestei prezumţii, se consideră că făptuitorul cunoaşte dispoziţiile legii penale şi îşi dă seama că fapta sa se încadrează în aceste dispoziţii.

Desigur, s-ar putea obiecta că realitatea contrazice această edictare prezumtivă. Căci, în realitate, câte persoane cunosc textele Codului penal şi câte dintre acestea au pregătirea necesară pentru a putea confrunta aceste texte cu faptele pe care au intenţia să le săvârşească sau le-au săvârşit?

Vom observa că există un spirit colectiv, o unitate de gândire socială care face ca fiecare membru al societăţii să intuiască caracterul nociv-primejdios sau vătămător al faptelor sale. Fiecare îşi dă seama cu destulă clarviziune de ceea ce, în acţiunile sale, poate crea o suferinţă unui alt membru al societăţii, de ceea ce poate aduce daune în averea cuiva, de faptele care înveninează raporturile dintre oameni, de tot ceea ce săvârşit în taină, şi cu teama de a nu fi surprins, reprezintă manifestări de incorectitudine comportamentală şi de ostilitate socială. Fiecare individ are cunoştinţa integrală a răului pe care îl poate produce fapta sa vătămătoare şi, dacă totuşi îşi ia riscul de a o săvârşi, o face cu ştiinţa că o asemenea faptă este pasibilă de pedeapsă, dar cu speranţa că el va scăpa nepedepsit.

Această conştiinţă a caracterului malefic pe care îl are fapta proiectată şi a pedepsei pe care o poate atrage săvârşirea ei stă, credem, la baza prezumţiei de cunoaştere a legii penale.

Fiind presupus că inculpatul cunoaşte toate elementele de natură a imprima faptei sale caracter ilicit, această cunoaştere nu mai face obiectul preocupării organelor judiciare. Caracterul nociv al rezultatului produs prin fapta săvârşită, vătămarea pe care o implică şi atingerea adusă valorii sociale ocrotită prin incriminare sunt implicate în dispoziţiile textului penal a cărei cunoaştere de către făptuitor este prezumată.