Constituţia României consacră principiul
legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin.1).
Altfel spus, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă
legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.
Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012
– atât în întregul ei, cât şi în ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea
nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului – este profund
neconstituţională, autorii demersului suspendării din funcţie a Preşedintelui
anunţă cu nonşalanţă că referendumul va fi organizat în baza Ordonanţei de urgenţă
adoptată de Guvern la 6 iulie a.c.
Mai mult, deşi recent Curtea Constituţională le-a
oferit ingineria legislativă a ieşirii din impas, în sensul că modificarea ar
putea deveni constituţională „în măsura în care la referendum vor
participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în
listele electorale permanente”, adică numai în măsura în care sunt
respectate prevederile imperative ale art.5 alin.2 din Legea referendumului de
la care s-a derogat prin Ordonanţa de urgenţă, iniţiatorii suspendării se
încăpăţânează să susţină modificarea art. 10, şi anume că „Demiterea
Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor
valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.
I. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012
este neconstituţională, în întregul ei, în considerarea următoarelor argumente:
Reamintesc ca legiferarea prin ordonanţe ale
Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi ca perioadă în
care se pot emite ordonanţe. Astfel, în ceea ce priveşte domeniul „delegării
legislative”, Constituţia prevede în art.115 alin.1 că „Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul
legilor organice”. Or, cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice
„organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil că
referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.
Aşa fiind, regimul ordonanţei fiind astfel strict
determinat de art. 115, ordonanţa – fie ea simplă sau de urgenţă – este nulă de
drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă
ori în baza unei astfel de legi de abilitare, dar în domenii care fac obiectul
legii organice (a se vedea şi Îşi va respecta menirea Curtea Constituţională? şi Legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului).
În ceea ce priveşte perioada în care se pot emite
ordonanţe, Constituţia prevede în art.115 alin.2 că „Legea de abilitare va
stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite
ordonanţe”.
Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect
trebuie pornită de la faptul că – şi nici aici nu este loc de vreun comentariu
– din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au
un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile
legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei
legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se
încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la
momentul dezbaterii.
În lipsa aprobării Parlamentului, efectele
oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă,
iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă,
nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept (a se vedea şi Anihilarea statului de drept).
II. În ceea ce priveşte modificarea art. 10 din
Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prin
Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.41/2012, a se vedea Curat (ne)constituţional, da’ umflaţi-l !
