Ce votăm: suspendarea Preşedintelui sau suspendarea statului de drept?

Constituţia României consacră principiul legiferării democratice: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” (art. 61 alin.1). Altfel spus, în respectul Constituţiei, legea este singura formă de permanenţă legislativă democratică, definitorie pentru statul de drept.

Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 – atât în întregul ei, cât şi în ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului – este profund neconstituţională, autorii demersului suspendării din funcţie a Preşedintelui anunţă cu nonşalanţă că referendumul va fi organizat în baza Ordonanţei de urgenţă adoptată de Guvern la 6 iulie a.c.

Mai mult, deşi recent Curtea Constituţională le-a oferit ingineria legislativă a ieşirii din impas, în sensul că modificarea ar putea deveni constituţională „în măsura în care la referendum vor participa cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”, adică numai în măsura în care sunt respectate prevederile imperative ale art.5 alin.2 din Legea referendumului de la care s-a derogat prin Ordonanţa de urgenţă, iniţiatorii suspendării se încăpăţânează să susţină modificarea art. 10, şi anume că „Demiterea Preşedintelui României este aprobată dacă a întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate ale cetăţenilor care au participat la referendum”.

I. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2012 este neconstituţională, în întregul ei, în considerarea următoarelor argumente:

Reamintesc ca legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului este limitată prin Constituţie, atât ca domeniu, cât şi ca perioadă în care se pot emite ordonanţe. Astfel, în ceea ce priveşte domeniul „delegării legislative”, Constituţia prevede în art.115 alin.1 că  „Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. Or, cum art.73 alin.3 include în categoria de legi organice „organizarea şi desfăşurarea referendumului”, rezultă indubitabil că referendumul nu poate face obiectul delegării legislative.

Aşa fiind, regimul ordonanţei fiind astfel strict determinat de art. 115, ordonanţa – fie ea simplă sau de urgenţă – este nulă de drept ori de câte ori este emisă în absenţa unei legi de abilitare legislativă ori în baza unei astfel de legi de abilitare, dar în domenii care fac obiectul legii organice (a se vedea şi Îşi va respecta menirea Curtea Constituţională? şi Legiferarea prin ordonanţe ale Guvernului).

În ceea ce priveşte perioada în care se pot emite ordonanţe, Constituţia prevede în art.115 alin.2 că „Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe”.

Orice analiză, orice dezbatere pe acest subiect trebuie pornită de la faptul că – şi nici aici nu este loc de vreun comentariu – din punct de vedere strict juridic ordonanţele, inclusiv cele de urgenţă, au un caracter tranzitoriu, interimar. Căci, spre deosebire de propunerile legislative, pentru care Constituţia nu obligă Parlamentul la adoptarea unei legi, supunerea ordonanţelor simple sau de urgenţă spre aprobare trebuie să se încheie cu o lege, tranşând interimatul, căci ele sunt deja în vigoare la momentul dezbaterii.

În lipsa aprobării Parlamentului, efectele oricărei ordonanţe nu pot depăşi perioada sesiunii pentru care a fost depusă, iar aprecierea acestora, ca şi cum ar fi în vigoare şi după această perioadă, nu reprezintă altceva decât o suspendare a statului de drept (a se vedea şi Anihilarea statului de drept).

II. În ceea ce priveşte modificarea art. 10 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prin Ordonanţa de urgenţă a guvernului nr.41/2012, a se vedea Curat (ne)constituţional, da’ umflaţi-l !