Radiografia unui abuz

‑ În ce anume constă reforma Justiţiei?

   ‑ Jumătăţi sau sferturi de măsuri, o înfăptuire parţială şi neconvingătoare a ceea ce ar trebui să fie mult trâmbiţata reformă a Justiţiei.

‑ Aţi putea fi mai explicit?

    ‑ Până la data de 1 iulie au fost înfiinţate parţial cele 15 curţi de apel şi parchetele de pe lângă acestea, în sensul că s‑au făcut propuneri, acceptate de preşedintele ţării, pentru un număr redus de judecători, uneori chiar sub minimul cerinţelor. De pildă, la Bucureşti, din cei 75‑80 de judecători au fost numiţi circa 35. Situaţia se prezintă la fel în toată ţara. De reţinut că nici până astăzi nu au fost constituite cele două curţi de apel militare şi nici parchetele aferente. Apoi, sunt câteva curţi de apel cărora nu li s‑au asigurat localurile şi dotările necesare funcţionării lor.

    ‑ Cum pot funcţiona curţile de apel de la 1 iulie, câtă vreme nici până astăzi modificările legislaţiei nu au fost publicate?

‑ Asta mă întrebam şi eu. Până la această dată au intrat în vigoare, prin publicare în Monitorul Oficial, numai modifi­că­rile aduse Codului de procedură penală. Celelalte legi referi­toare la competenţe, cum ar fi Codul de procedură civilă, Codul familiei, Legea contenciosului administrativ, deşi adoptate în Parlament, nu au fost publicate.

‑ Cu alte cuvinte, degeaba ne‑am adresat Curţilor de apel într-o cauză civilă...

‑ Dacă n‑aveţi „norocul” să picaţi pe penal, bizuiţi‑vă în continuare pe competenţa vechilor instanţe judecătoreşti!

‑ Între altele, sunteţi acuzat că nu v-aţi ocupat de obţinerea sediului pentru Curtea de Apel Bucureşti.

‑ Regret, dar dl. ministru dovedeşte prin aceasta că ignoră cu bună ştiinţă prevederile exprese ale legii. Obligaţia asigurării sediilor revenea Guvernului – pentru judecătoriile nou înfiin­ţate – care, cu sprijinul prefecturilor, trebuiau să rezolve această problemă, inclusiv dotările necesare, cel mai târziu până la 1 iulie. Fireşte că obligaţia de a insista pe lângă organele menţionate revenea Ministerului Justiţiei, nicidecum mie. Ca atare, acuzaţia este absurdă.

- Vi se pun în sarcină şi alte acuzaţii.

‑ Într-adevăr. În şedinţa în care a fost anunţată eliberarea mea din funcţie dl. Ninosu mi‑a reproşat şi transparenţa în relaţiile cu presa. Faptul că ne situăm pe poziţii diferite, în această problemă, nu cred că este în avantajul domniei sale, atât din punct de vedere legal, cât şi moral. Excesul de secretizare nu poate fi decât dăunător imaginii justiţiei, care este aşa cum este, şi nu cum am vrea noi să fie. Avem ceva de ascuns opiniei publice? Spre surprinderea mea, în comunicatul dat în noaptea aceleaşi zile, apar cu totul alte învinuiri, care de care mai fantezistă, o veritabilă revărsare de venin.

‑ Să le luăm pe rând, începând desigur, cu politizarea actului de justiţie. Să-l fi iritat oare pe dl. Ninosu punerea în libertate a lui Bobu?

   ‑ Îmi este greu să vă răspund câtă vreme nu exemplifică sub nici o formă o atare aberaţie. Este de neimaginat ca soluţia dată în cazul Bobu să-l fi iritat într-atâta. Pe mine m-a interesat rezolvarea corectă a cauzei şi nu plata poliţelor celor noi faţă de cei vechi. Deocamdată, fără nici o trimitere precisă, suntem obligaţi să mergem pe ghicite.
  ‑ Şi eu care tocmai voiam să vă întreb despre eşecurile avocatului Ninosu în faţa completelor de judecată ale Tribunalului Capitalei...

   ‑ Ştiu eu?!? Nu pierdeţi însă din vedere că a avut şi unele succese în judecarea contestaţiilor privind aceeaşi persoană.

  ‑ Cum rămâne cu lipsa de control a activităţii instanţei şi cu întreţinerea unui climat de tensiune în rândul jude­cătorilor?

  ‑ Cred că nu lipsa, ci exigenţa controlului a fost deranjantă. Dimpotrivă, dl. Ninosu a bagatelizat rezul­tatele acestor con­troale. A anulat cu nonşalanţă până şi sancţiunile aplicate unor grefieri, a ignorat abaterile grave semnalate cu privire la anu­miţi judecători, a făcut abstracţie şi de calificativele obţinute de aceştia şi i‑a recomandat cu căldură Consiliului Superior al Magistra­turii spre promovare. Este de prisos să adaug că toţi aceştia au fost pe lista vorbitorilor la şedinţa organizată cu minuţiozitate pentru eliberarea mea din funcţie. Dar nu numai de aici provine climatul de tensiune, invocat cu seninătate de către chiar cel care l‑a animat. Interviul apărut în dimineaţa aceleiaşi zile în „Cronica Română”, conţinând critici aspre la adresa domniei sale, şi nu a judecătorilor, se pare că a fost determinant.

‑ Mai există sau nu Consiliul Superior al Magistraturii?

‑ După lege, nu! El a funcţionat legal numai până la constituirea Curţii de apel.

‑ Suntem deci într‑un vid de autoritate?

‑ După părerea mea, cunoscându‑se aceste prevederi imperative ale legii, propunerile pentru noul CSM trebuiau să fi fost discutate şi aprobate până la această dată în Parlament, tocmai pentru a nu se crea situaţia ambiguă în care ne aflăm şi de care profită dl. ministru pentru a‑şi achita poliţele.

‑ Apropo de poliţe, vi s‑a comunicat ordinul prin care aţi fost destituit?

‑ Încă nu, dar am auzit că el a fost citit în şedinţa de instalare a noilor şefi.

‑ Intenţionaţi să‑l contestaţi?

‑ Ar fi inutil, mai ales că sunt convins că dl. Ninosu a obţinut în prealabil abilitările de care avea nevoie. De altfel ar fi sub demnitatea mea să revendic un post atât de râvnit, atribuit în actualele circumstanţe, pentru motive şi pe criterii ce nu au nimic în comun cu competenţa.

‑ La drept vorbind, nu cred că v‑a surprins prea tare destituirea.

‑ Eu aş zice că deloc. Îi reproşez dlui Ninosu că nu şi‑a respectat promisiunea făcută la numirea domniei sale ca ministru, de a face această operaţie cu eleganţa cuvenită, fără a recurge la circul unei şedinţe de partid, cu tovarăşi indignaţi şi mediocrităţi ţâfnoase, dispuse să facă orice pentru un oscior. Înţeleg strădania de a pregăti temeinic o atare şedinţă prin cele nouă vizite efectuate la instanţele bucureştene, cu care ocazie, incredibil, mi‑a interzis categoric să-l însoţesc.

‑ Reacţia presei a fost fulgerătoare. Cum o interpretaţi?

‑ Dacă aş spune că m-a surprins ar însemna că o jignesc. S‑a manifestat normal, ca o putere în stat ce este, iar amploarea reacţiei a fost proporţională cu abuzul săvârşit.

‑ Cât de legală este numirea dlui Roş ca preşedinte al TMB?

‑ Cum dl. Roş a dobândit inamovibilitatea în condiţiile legii, avansarea sa pe acest post, după 1 iulie, nu mai era de competenţa ministrului Justiţiei, nici măcar cu titlu provizoriu, ci a Consiliului Superior al Magistraturii.

‑ Consiliul care exista sau nu exista. S-ar zice că haosul care domneşte la ora actuală în Justiţie nu este de natură să insufle cetăţeanului un plus de încredere.

‑ Întru totul de acord cu dvs. Comentariile sunt de prisos deoarece întrebarea conţine răspunsul.

‑ Ce şanse are justiţia să-şi ocupe locul care i se cuvine?

‑ Şansele pe care i le va acorda viitorului ministru de justiţie.

‑ După eliberarea dvs. din funcţie, se pare că diferite partide politice sunt interesate să vă câştige la listele lor la viitoarele alegeri.

‑ V-am mai spus că nu voi renunţa niciodată la calitatea de magistrat, or, asta presupune, implicit, că nu am dreptul să fac politică. Numai dacă, prin absurd, aş fi obligat să renunţ la meseria pentru care sunt format.

‑ Ce vă face să nu vă pierdeţi încrederea în Justiţie?

‑ Accidentul care s-a produs şi care, probabil, nu va fi ultimul, nu poate anihila crezul unei vieţi. Văzându‑i pe tinerii judecători sunt cu atât mai convins că soarta justiţiei nu este câtuşi de puţin în cumpănă.

‑ Activitatea dvs. este îndeobşte cunoscută şi preţuită.

‑ În ce mă priveşte, cred că ce am făcut până acum ţine de o exercitare normală a îndatoririlor ce incumbă unui magistrat. Alarmant este că acest comportament a ajuns să fie privit ca ceva cu totul deosebit. Or, câtă vreme normalul şochează, putem spune că mai avem o bucată bună de drum până la ceea ce se înţelege prin statul de drept.

‑ Câţi dintre colegii dvs. se comportă normal?

     ‑ Sunt foarte mulţi. Nu trebuie să vă gândiţi neapărat numai la cei din Bucureşti. Ei sunt răspândiţi în toată ţara, numai că nu toţi sunt dispuşi să‑şi asume responsabilitatea. Din diferite motive.      ‑ Nu cumva întâmplarea dvs. îi va descuraja?

 ‑ Nădăjduiesc că nu!

     ‑ Cred că sunteţi prea optimist! Am în vedere scandalurile stârnite la înfiinţarea altor Curţi de Apel din ţară.

   ‑ De acord, dar să nu pierdeţi din vedere că viaţa e ironică...

 România liberă – 1996

(a consemnat Florin Gabriel Mărculescu )