fragment din interviul acordat cotidianului Adevărul – 25 ianuarie 1997
(consemnat de Val Vâlcu)
-
De ce sunt mai mulţi judecători la Berlin?
-
De ce sunt la noi prea puţini ?
Fiecare societate are atâţia magistraţi şi de valoarea pe care o merită. Căci
expresia celebră pe care aţi sugerat-o invoca, de fapt, încrederea în
magistratul ideal. Acum vreo 200 de ani, un ţăran german a fost obligat să
dărâme o moară pentru ca regele să-şi poată extinde terenul de vânătoare.
Ţăranul a refuzat şi a ripostat în faţa slujitorilor regelui, deci a puterii
politice, bazându-se pe corectitudinea puterii judecătoreşti. „Mai sunt judecători
la Berlin”, a rostit, subliniez, acum 200 de ani, un ţăran din Germania. N-aş
spune că nu s-au ridicat şi la noi magistraţi de valoare şi care să aibă
coloană vertebrală. Judecătorii de şedinţă sunt, cred, la fel ca judecătorii
din Berlin. Senzaţia de pustiu o creează cei care conduc tribunalele sau chiar
magistratura. Adică o mulţime de foşti securişti şi ofiţeri de miliţie,
consideraţi prea slabi pentru instituţiile respective, în vremea lui Ceauşescu
şi „debarcaţi” pe la câte un tribunal.
-
În statul de drept se mai judecă strâmb?
-
Personal, nu am simţit nici o presiune în
regimul trecut. E drept, că nici nu erau cine-ştie-ce interese la un divorţ, la
moştenirea unei butelii sau la o crimă pasională. După 1989, de când a început
lumea să se judece pe câte o fabrică, pe câte un hectar de pădure, se justifică
şi intervenţiile de „sus”. Aşa se şi explică menţinerea în posturi cheie şi chiar
promovarea incompetenţelor şi a celor ce pot fi uşor şantajaţi. Timp de 7 ani
nu s-au căutat integri, ce persoane cărora să le poţi, la o adică, arăta
dosarul. Cel mai bun „atu” pentru avansare era să le dai motive să te
şantajeze. Să ştie cei de la putere că doar fac un semn din deget şi ai de ce
sări să le îndeplineşti dorinţele…
-
Cine-mparte dreptatea, parte îşi face?
-
Cui are, pe căi necinstite, să i se mai
dea. Ani buni de puşcărie. Salariul, e drept, a fost unul de mizerie, dar nu
poţi aprecia frumuseţea unei profesii doar cu unităţi de măsură monetare. Cei
care susţin că judecătorii au fost forţaţi la compromisuri din cauza salariului
greşesc amarnic. Dacă este vorba de medici, care nu au alternativă, sunt dispus
să acord circumstanţe atenuante. Dar judecătorul nemulţumit de salariu poate
oricând să treacă în avocatură. Dacă rămâne şi fură, este un simplu infractor.
Mulţi au rămas pentru sentimentul minunat că pot să facă dreptate sau să
îndrepte o injustiţie. Cei care au cunoscut forţa şi răspunderea pe care ţi le
dau o funcţie în care decizi asupra destinului unor semeni nu au nevoie de
motivaţii meschine.
-
Justiţia e oarbă, ca şi forţele naturii…
-
E legată la ochi, ca să fie protejată de
„strălucirea” uneia sau alteia dintre părţi. Legile sunt însă aproape de
natură. De natură umană. Odată cu apariţia omenirii, a apărut şi nevoia de
reglementare a raporturilor dintre oameni. Erau reguli bazate pe experienţă şi
bun simţ. Dreptul roman le-a preluat, le-a prelucrat şi le-a dat o formă
scrisă. Codul de legi al lui Napoleon este alcătuit pe scheletul dreptului
roman, şi acest cod, cu mici corecţii, este folosit şi azi. Dreptul a avut
caracter de clasă, consacrând pentru o anumită categorie unele privilegii.
Dreptatea, cum se spune, era a aceluia mai tare. Eu sunt legea, spunea câte un mic satrap de provincie. Şi pe Miron
Cozma l-am auzit cu expresia asta. Din punctul lui de vedere este foarte
corect, Eu sunt legea, eu îi aplic
normele. Nu Cozma a greşit, ci aceia care l-au lăsat să îşi impună legea în
Valea Jiului.
-
Dumneavoastră
puneţi diagnosticul la prima vedere?
-
Nu am
crezut în teoria lui Lombroso, care încerca să stabilească o legătură între
profilul fizic şi cel moral. Am întâlnit criminali cu feţe de îngeri şi
„lombrosieni” fără pată. Aşa că nu pun „diagnosticul” decât pe baza analizelor.
Este drept că o experienţă de aproape 30 de ani în magistratură îţi permite să
„ghiceşti” când te minte câte unul: să „simţi” infractorul sau nevinovatul. De
exemplu, am condus un proces în care acuzatul avea o figură de te băga în
sperieţi. Era şi alcoolic, un paria, ce să mai spun. Acuzaţia era foarte gravă:
omor cu cruzime. Cadavrul unei femei care „consuma” resturile din pahare, la
cârciuma frecventată de omul nostru, fusese găsit în curtea unei biserici.
Acuzatul mărturisise miliţienilor că a trecut prin acea curte şi de aici la
arestare nu a fost decât un pas. Am făcut abstracţie de înfăţişarea omului şi
m-am gândit să cer încă un examen medico-legal. Tocmai sinceritatea lui m-a
mirat. De obicei criminalii nu recunosc că au trecut nici pe la un kilometru de
locul asasinatului. Şi, într-adevăr, s-a constat că victima fusese lovită de un
TIR şi apoi târâtă în curtea bisericii, pentru că loviturile cauzatoare de
moarte erau doar pe o parte a corpului. Iar bătăuşul nu se uită unde dă, nu îşi
alege locul…
