Statutul parlamentarilor

Libertatea cu care se manifestă unii parlamentari este privită ca o gravă şi inadmisibilă abatere de la disciplina de partid în spiritul căreia ar trebui să se manifeste, reprimându-şi convingerile. În paranteză fie spus, câte înţelegeri neştiute vor mai exista prin sertarele arcului guvernamental sau la Cotroceni şi ce rol mai au deliberările parlamentare dacă deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să le respecte ad litteram?

Această concepţie – greşită, credem noi – naşte întrebări inevitabile. Sunt oare parlamentarii simpli salahori pasibili de sancţiuni în cazul în care nu răspund cu maximum de solicitudine şi obedienţă comenzilor ce li se dau? Le este sau nu îngăduit să se abată de la deciziile luate la vârful coaliţiei? Sunt ei, parlamentarii, simplii executanţi ai unor soluţii venite din afară, piese ale unei absurde maşini de vot, pioni pe tabla de şah a unei voinţe unice şi inflexibile?

Agitaţia provocată de atitudinea „recalcitrantă” a parlamentarilor „neconformişti”, care de fiecare dată a declanşat aprige dispute politice, ne obligă să dăm răspunsuri tuturor acestor întrebări. Pentru că, în definitiv, miza o constituie statutul parlamentarului, mai exact mandatul reprezentativ în virtutea căruia acţionează el.

Lămuritoare sunt, în acest sens, prevederile art.69 din Constituţie: „În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (alin.1); „Orice mandat imperativ este nul” (alin.2).

Comentând acest text, autorii unui valoros tratat de drept constituţional, prof.univ.dr. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, fac o sumă de observaţii pertinente, răspunzând parcă situaţiei conflictuale generale de „indisciplina” unor parlamentari. „Deputaţii şi senatorii nu pot să fie legaţi printr-un mandat imperativ, prin aceasta înţelegându-se mandatul de a acţiona într-o anumită problemă concretă numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură. Dacă este adevărat că deputaţii şi senatorii sunt legaţi de alegătorii lor, în sensul că trebuie să le respecte voinţa, ei beneficiază, incontestabil, din momentul în care sunt aleşi, de un anumit grad de autonomie. Acest grad de autonomie este valabil şi faţă de propriile lor partide. (…) Disciplina de partid dă expresie adeziunii politice la un anumit program de guvernare, al unei formaţiuni politice. Calitatea de deputat sau de senator conferă însă celui ales o deplină libertate de expresie, pe care acesta o exercită, desigur, în cadrul orientării sale politice.

Apartenenţa unui parlamentar, chiar la formaţiunea majoritară, nu-l poate obliga să accepte orice măsura a Guvernului, ori să adere automat la un punct de vedere. Un asemenea sistem era posibil numai în regimul trecut, când orice îndepărtare de la principiile partidului de guvernământ (unic) deveneau o faptă incompatibilă cu statutul celui în cauză. În regimul democratic, un parlamentar are dreptul să îşi exprime deschis părerile, să accepte sau nu anumite iniţiative ale Guvernului, chiar dacă face parte din formaţiunea majoritară, să propună amendamente, completări etc. Este cert că o înţelegere greşită a raportului dintre calitatea de parlamentar şi aceea de membru al unui partid nu poate avea decât un efect contraproductiv”.

Bine ar fi dacă adepţii disciplinei de partid ar mai pune din când în când mâna pe carte…