"Opinia
publică din România a luat act cu satisfacţie de aprobarea raportului întocmit
de Comisia de mediere pentru soluţionarea textelor adoptate în redactări
diferite de către cele două Camere ale Parlamentului la proiectul de Lege
privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie
politică. Toată lumea a răsuflat uşurată – mai puţin membrii fostei poliţii
politice bineînţeles – că după atâta aşteptare, amânări şi tergiversări,
această lege atât de importantă pentru recăpătarea demnităţii noastre naţionale
va fi trimisă, spre promulgare, preşedintelui României. Numai că, surpriză de
proporţii, după ce senatorii au votat fără probleme cele 108 propuneri ale
Comisiei de mediere ‑ fie textele Senatului, fie cele ale Camerei Deputaţilor şi
nu puţine texte comune, rezultate din cele două variante – s-a strecurat în
finalul raportului o chichiţă de ultimă oră care amână din nou, pentru a câta
oară, promulgarea şi intrarea în vigoare a „legii Ticu”. Astfel, cu de la sine
putere, membrii comisiei de mediere au găsit de cuviinţă ca, în final,
respectiv la poziţia 109, să introducă un „Articol nou”, şi anume art. 24.
Urmarea imediată a acestei nepermise adăugiri – şi păguboasei încăpăţânări a
unora de a fi totuşi luată în consideraţie – este faptul că proiectul urmează a
fi retrimis spre discutare sub acest din urmă aspect Camerei Deputaţilor, zic
unii, ba chiar camerelor reunite, zic alţii. Sigur, însă că, până una alta, mai
va până la declanşarea „Dosariadei”.
Pe de
altă parte, trebuie subliniat faptul că „Articol(ul)” nou este, şi-mi pare rău
că trebuie s-o spun, o aberaţie juridică de zile mari. Dar iată acest buclucaş
art. 24: „Orice alte prevederi legale în vigoare contra reglementărilor
prezentei legi privind regimul documentelor nu pot fi invocate pentru a
împiedica aplicarea acesteia”. Este de-a dreptul ridicol ca membrii vreunui
organism statal să poată interzice cetăţenilor României să invoce prevederile
unor alte legi aflate în vigoare.
Ceea
ce aduce „nou” varianta textului ce defineşte „poliţia politică”, aflat la
poziţia 47, contrazice flagrant raţiunile pentru care art. 2 din aceeaşi lege
„asigură dreptul de acces la informaţiile de interes public,... al persoanelor
care ocupă următoarele funcţii”. În varianta Senatului, textul prevedea că „Prin
poliţie politică se înţeleg acele structuri ale Securităţii create în scopul
menţinerii puterii discreţionare a fostului Partid Comunist Român, prin
suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.
Era vorba despre o definiţie a „poliţiei politice” cât se poate de echilibrată,
rezultată în urma a numeroase dezbateri, şi care îi incrimina doar pe acei
securişti care au acţionat explicit împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
Însă
să vedem ce au reuşit să scoată membrii Comisiei de mediere din logica şi
raţiunea acestui articol: „Prin poliţie politică se înţeleg toate
acele structuri ale Securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea
puterii totalitar comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Are loc astfel o
nepermisă incriminare globală, de-a valma, a tuturor lucrătorilor fostei
Securităţi, chiar şi a celor care, de exemplu, au lucrat în domeniul
contraspionajului economic sau militar. Domenii care nu au nici un fel de
legătură cu poliţia politică şi care fiinţează în toate marile democraţii ale
lumii. Iar gafa cu Securitatea a acţionat pentru „instaurarea” puterii
totalitar comuniste în România, şi nu după instaurarea forţată a acestei
puteri, poate fi privită ca banală eroare de exprimare!
Reţin
aici numai că această neaşteptată incriminare in integrum vine la puţin
timp de la înaintarea unei propuneri legislative privind modificarea
prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului. Pe scurt, proiectul prevede ca doritorii de demnităţi publice
din cele enunţate la art. 2 lit. a-z, foşti membri ai poliţiei politice şi
persoanele cu antecedente penale să nu poată intra în Parlament. Propunerea
legislativă survenită într-un moment în care se vorbeşte atât de asanarea
vieţii noastre politice, a fost salutată de mass-media şi de reprezentanţii
societăţii civile. Mă întreb dacă, după încriminarea in corpore a fostei
Securităţi ca „poliţie politică”, vor mai exista suficienţi susţinători ai
modificării şi în acest sens a legii electorale.
Pe de
altă parte, încă de la alegerile trecute am constatat cu surprindere că Legea
nr. 68/1992 nu cuprinde o interdicţie pentru persoanele cu antecedente penale
de a candida. Aşa cum, de pildă, se prevede în Legea pentru organizarea
judecătorească. De ce n-ar funcţiona o asemenea interdicţie şi în cazul
parlamentarilor. Ar exista un minim de garanţie socială că persoana care aspiră
la o demnitate publică se bucură de stima, consideraţia, respectul celor din
jur şi care alcătuiesc laolaltă reputaţia (prestigiul) unui om".
(Adevărul – 19 octombrie 1999)
