Imunitatea parlamentară şi protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Dintr-o regretabilă eroare, redacţională sau cine mai ştie de ce fel, s-a dedus de unii politicieni că articolul 72 din Constituţie – respectiv toate cele trei alineate din cadrul aceluiaşi articol titrat drept „Imunitatea parlamentară” – ar acorda membrilor Parlamentului o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, acreditându-se ideea că deputatul sau senatorul se poate ascunde oricând şi oricât sub poalele acestei cauze de iresponsabilitate politică şi, de acolo, poate face în linişte„sâc-sâc” organelor abilitate să cerceteze şi să sancţioneze eventualele infracţiuni săvârşite de parlamentari. O asemenea atitudine, de persiflare a imunităţii parlamentare şi a limitelor ei fireşti, nu face decât să erodeze acest mijloc, perfect democratic, acordat de electorat reprezentanţilor săi din cadrul puterii legislative.

Din păcate, puţini ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din Constituţie tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează garanţiile procesuale prevăzute de legea penală, în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean.

I. În ceea ce priveşte imunitatea parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Imunitatea consacrată în alineatul 1 al art.72 din Constituţie nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte voturile şi opiniile politice exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători. Imunitatea parlamentară se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului parlamentar şi pentru care deputaţii şi senatorii ar putea fi traşi –atenţie! – la răspundere juridică (adică penală, civilă, disciplinară ori contravenţională).

Reamintesc că, potrivit art.30 din Constituţie, libertatea de exprimare a opiniilor, prin viu grai, prin scris, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, este inviolabilă (alin.1). Acelaşi articol precizează însă că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (alin.6).

Cum însă justificarea imunităţii parlamentare derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor politice de membrii Parlamentului, această excepţie de la limitarea constituţională a libertăţii de exprimare este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.

Imunitatea durează pe tot timpul mandatului pentru faptele ilicite săvârşite în timpul exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile ori voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de această imunitate.

Imunitatea, după cum rezultă din cele ce preced, este specială, fiindcă se raportează numai la anumite fapte ilicite (calomnie, insultă, în febra dezbaterilor parlamentare), derivând din voturile şi opiniile emise de parlamentar în cursul exercitării mandatului său şi pentru care – potrivit Constituţiilor noastre din 1886 şi 1923 – „nu poate fi urmărit sau prigonit”. Dar ea este şi relativă,fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii expres prevăzute de lege. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un ministru sau un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Ea se aplică chiar dacă opinia din care a rezultat fapta ilicită nu era în legătură cu chestiunea ce se dezbătea şi chiar dacă a fost formulată cu intenţia de a calomnia, insulta sau ofensa pe cineva. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi atrage responsabilitatea civilă. Căci, în aceste din urmă situaţii, nu se mai poate susţine că respectivul parlamentar este în exerciţiul mandatului său. Mai mult chiar, atunci când un membru al Parlamentului, abuzând de imunitatea sa, calomniază, insultă sau instigă pe altul prin opiniile exprimate chiar în Parlament, este posibilă sancţionarea lui prin măsuri disciplinare, pa care comisia de disciplină a corpului legiuitor le poate lua, conform regulamentului, contra acelui parlamentar.

Aşadar, imunitatea consacrată în art.72 alin.1, purtând asupra acelor fapte ilicite rezultând din exprimarea voturilor sau opiniilor politice în cursul îndeplinirii mandatului parlamentar, are ca efect înlăturarea de plano a oricărei urmăriri şi operează, automat, în sensul că nu trebuie să intervină nici un fel de constatare judiciară pentru existenţa ei.

II. Articolul 72 alin.2, în prima sa parte, precizează că „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, ...”. În partea finală a aceluiaşi text legiuitorul constituant găseşte de cuviinţă să adauge: „dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”, adăugire pe care unii s-au grăbit să califice ca fiind o prelungire a imunităţii parlamentare.

Aşadar, pentru faptele ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea acestui mandat parlamentarul răspunde penal ca orice alt cetăţean, singurele înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.

Acest articol (care se referă la fapte străine exercitării mandatului) nu face decât să reglementeze garanţiile procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor. Aceste garanţii sunt prevăzute de legea penală în considerarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, de care beneficiază orice cetăţean. Scopul acestor garanţii este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice.

Aşa de pildă, potrivit art. 23 din Constituţie: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile” (alin.1); „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (alin.2).

În acest sens, potrivit art.100 din Codul de procedură penală, percheziţia poate fi domiciliară sau corporală (alin.1 şi 2); cea domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, în cursul urmăririi penale,la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii, care emite autorizaţia de percheziţie (alin.3). Măsura reţinerii, pe o durată de cel mult 24 de ore, poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat în cazurile prevăzute în art.148, precum şi în caz de infracţiune flagrantă, cu procedura prevăzută de art.143 şi 144 din C.proc.pen. În fine, măsura arestării preventive a învinuitului în cursul urmăririi penale ori a inculpatului în cursul judecăţii poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri prevăzute în art.148 C.proc.pen.: învinuitul sau inculpatul a fugit ori s-a ascuns; a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara; există date că a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă etc.

Este deci limpede că „protecţia” la care se referă art.72 alin.2 din Constituţia României sub forma garanţiilor procedurale ale libertăţii individuale nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără „încuviinţarea” Camerei din care face parte.

Iar „încuviinţarea” – în concepţia iniţiatorilor modificării Regulamentului Camerelor – ar „trebui însoţită de probele relevante, puse la dispoziţie de Parchet”. Cu alte cuvinte, Comisia de imunităţi nu l-ar da pe mâna Parchetului pe respectivul parlamentar, citez:„decât după ce îl judecă pe baza dovezilor”. Greşit!!! Căci aceasta ar însemna că respectiva comisie parlamentară să se substituie astfel justiţiei, ceea ce reprezintă o grosolană încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

III. Potrivit art.72 alin.3, „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.

Această din urmă precizare din finalul art.72 alin.3, în sensul căreia, în ipoteza în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, „va dispune imediat revocarea acestei măsuri”, contravine flagrant prevederilor art.23 potrivit căruia „Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege”,adică numai în cazurile şi procedura prevăzută de legea penală.

Pe de altă parte, nu vedem cum pentru reţinere ar putea Camera să dispună revocarea acestei măsuri care – cum arătam mai sus – nu poate fi luată decât în condiţiile prevăzute în art.143 C.proc.pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute în art.148 din acelaşi cod. Potrivit textelor menţionate, „Măsura reţinerii – care poate dura cel mult 24 de ore – poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală faţă de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”.

Iată motivele pentru care înclin să îmbrăţişez părerea încă din 2009 a Preşedintelui României potrivit căreia: „Maximizarea protecţiei politice deja existente, a protecţiei asigurate pentru opiniile şi convingerile politice, pentru deciziile aleşilor naţiunii trebuie însoţită de eliminarea protecţiei pentru fapte de ordin penal. Egalitatea impune o asemenea soluţie. Egalitatea şi mai ales democraţia. O impune şi simţul elementar al dreptăţii. N-am întâlnit vreun cetăţean român care să creadă altceva despre imunitatea la fapte penale a aleşilor”.