sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Dreptul la imagine


În urmă cu ceva vreme, prin 1995, filarea şi fotografierea unui ziarist pe celebra „Terasă Anda” a stat în atenţia comisiei parlamentare însărcinate cu supravegherea activităţilor S.R.I. La capătul unei îndelungate, sinuoase şi, mai presus de orice, inutile investigaţii şi deliberări, membrii acesteia au ajuns – stupefiant – în unanimitate, la concluzia că fapta celor doi sereişti nu constituie o încălcare a legii (!).
Este o chestiune de elementară şi decepţionantă morală politică, dar nu asupra ei doresc să mă opresc acum. Ceea ce mă interesează este o chestiune pur juridică şi anume, dacă luarea imaginii unei persoane, fără acordul acesteia, constituie sau nu o faptă ilicită. Enunţul acestui subiect derivă din principiul constituţional (art.26 alin.2) potrivit căruia: persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, adică inclusiv de propria sa imagine. Evident, de vreme ce intimitatea vieţii private presupune printre altele şi respectarea dreptului la propria sa imagine. Astfel cum s-a relevat în doctrină, în lipsa unui act normativ care să reglementeze concret faptele de natură a leza dreptul la imagine, încălcarea acestui drept este posibilă şi în cazul captării, conservării şi difuzării imaginii, ca reprezentare plastică a unei persoane, făcută prin mijloace de reproducere, cum ar fi: fotografii, filme imprimate, emisiuni de televizor etc. (a se citi şi Dreptul la propria imagine). Oricare din aceste modalităţi de a încălca dreptul la imagine, chiar fără să ajungă la cunoştinţa publicului, prejudiciază totuşi persoana în cauză.
Îmbrăţişând fără rezerve ideea că „S.R.I. nu a încălcat legea”, este limpede că onorabilii membri ai comisiei parlamentare au ignorat litera şi spiritul Constituţiei. Oare pentru domniile lor Constituţia nu e lege? Dumnealor ar fi trebuit să ştie că potrivit legii fundamentale a ţării nimănui nu‑i este permis să fixeze imaginea unei persoane fără consimţământul ei. Rezultă deci neîndoios că, indiferent că este vorba de fapte de captare, conservare şi difuzare a imaginii unei persoane ori de fapte de montaj , toate acestea sunt ilicite în lipsa acordului persoanei vătămate.
Subliniez că nu este vorba de o interpretare personală sau subiectivă a Constituţiei, ci de idei însuşite de majoritatea covârşitoare a specialiştilor care susţin, cu deplină îndreptăţire, că „luarea imaginii unei persoane care se află într-un loc privat nu este posibilă fără acordul expres sau tacit, situaţie similară cu cea în care persoana se află într‑un loc public, dar nu desfăşoară activitate publică” (în revista „Dreptul” nr.5-6/1993). Au avut cei doi sereişti acordul ziariştilor filmaţi pe ascuns, într-un moment când aceştia îşi beau în tihnă cafeaua ca simpli particulari? Or, poate, în cadrul acelui moment de destindere, ziariştii au lezat „drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”? Categoric, nu! Şi atunci iarăşi m-am întrebat cum şi-au permit membrii comisiei S.R.I. să susţină că legea nu a fost încălcată. A fost încălcată şi încă grosolan! Este o realitate căreia numai cu rea-credinţă i te poţi sustrage, deformându-i abuziv sensul.
Regretabil este însă altceva. Şi anume faptul că, deşi dreptul la propria imagine şi-a găsit consacrarea chiar în legea fundamentală, protecţia juridică a persoanei în ce priveşte acest drept este insuficientă. Este evident că, pe lângă o protecţie civilă (ceea ce atrage, în prezent, doar aplicarea dispoziţiilor art. 1349 C.civ.), se impune şi o protecţie penală, prin incriminarea acelor fapte care compromit dreptul la imagine. Important este însă că, chiar şi în aceste condiţii, fapta prin care se încalcă acest drept constituie totuşi un delict civil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu