"S-a crezut multă vreme în puterea
nelimitată a legilor şi a reformelor politice. S-a crezut că este de ajuns să
se voteze o Constituţie, ca o ţară să devină un stat constituţional şi să apară
moravuri constituţionale. Experienţa aceasta s-a dovedit însă dezastruoasă".
(Dimitrie Gusti, Ştiinţa naţiunii)
Imunitatea parlamentară este, în esenţă,
o cauză care înlătură incidenţa legii penale. Ea este acordată deputaţilor şi
senatorilor şi poartă asupra acelor fapte ilicite ce rezultă din exprimarea
voturilor sau opiniilor, în cursul îndeplinirii mandatului. Justificarea
acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie
perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate
obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea
voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. De aceea, această imunitate
este admisă în toate ţările cu regim parlamentar.
Reamintesc că, potrivit art.71 alin.2
din Constituţie, „Calitatea de
deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii
publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului”.
Textul ne arată că imunitatea se aplică membrilor ambelor Camere fără
distincţiune, deci şi miniştrilor care sunt membri ai uneia dintre Camere.
Dar, pentru că la noi, ca la nimeni,
deşi lucrurile ar trebui să fie cât se poate de clare, conceptul de imunitate
continuă să fie un adevărat măr al discordiei pentru clasa politică românească.
Absolut toată lumea îşi dă cu părerea – „i-o luăm, i-o dăm, i-o ridicăm, i-o
lăsăm” – dar, din păcate, cam puţintei ştiu ce înseamnă cu adevărat imunitatea
parlamentară. Iar, pentru a afla, nu este necesar decât să citim cum se cuvine
textele constituţionale, admiţând cu toată onestitatea că art.72 alin.1 din legea
fundamentală tratează imunitatea parlamentară („iresponsabilitatea
politică specială”), în vreme ce art.72 alin.2 şi 3 soluţionează chestiunea
garanţiilor procesuale ale libertăţii individuale a parlamentarilor.
În ceea ce priveşte imunitatea
parlamentară, Constituţia admite în cuprinsul articolului 72 alin.1 că: „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului”. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei
orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se
rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea
mandatului parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă,
ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Imunitatea durează pe tot timpul
mandatului pentru faptele – expres arătate mai sus – săvârşite în timpul
exercitării acestuia. Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă
în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise
în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate.
Într-un cuvânt, imunitatea nu conferă
parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele legii penale. Ea nu
îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile
exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de
către alegători. Pentru infracţiunile ce nu au nici o legătură cu îndeplinirea
acestui mandat, parlamentarul răspunde penal ca oricare alt cetăţean, singurele
înlesniri ce i se recunosc fiind de ordin procedural.
Potrivit art.72 alin.2: „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi
şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau
cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi
percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot
face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Acest articol nu face decât să
reglementeze „inviolabilitatea parlamentară” care se referă numai la fapte
străine exercitării mandatului. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale)
este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca
urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive
politice.
Şi atunci stau şi mă întreb, cum de pot
înţelege unii că imunitatea parlamentară ar acorda membrilor corpurilor
legiuitoare o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că
parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo
infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, ar scăpa incidenţei
legii penale? Inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un caz
represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul
urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.72 alin.3: „În caz de infracţiune flagrantă,
deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul
Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei
pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri”.
Este deci limpede că inviolabilitatea la
care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţia României nu constă în aceea
că deputatul sau senatorul să nu poată fi urmărit, privat de libertate,
percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste
situaţii fără încuviinţarea Camerei de care aparţine.
Revizuirea costitutiei asa cum doreste alianta USL tocmai asta vrea.O imunitate totala in fata legii.Cine si-ar dori o imunitate totala in fata legii?.Cei ce o incalca desigur.Ce ar fi de facut?.Singura solutie este ca la referendum,cetatenii sa spuna un NU hotarat.
RăspundețiȘtergere