LOTERIA OLIMPICĂ

 

Jocurile olimpice reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale lumii moderne. Ele nu mai constituie doar cele mai mari întreceri sportive, ci au devenit un fenomen economic, social şi chiar politic şi unul dintre pricipalele mijloace de afirmare ale unei ţări pe mapamond. Dar performanţa şi păstrarea renumelui cer foarte mulţi bani. Bani pe care economia românească de astăzi nu şi-i permite. Legea sponsorizării nu a rezolvat mare lucru. Banii rămân în continuare insuficienţi. Iată de ce Comitetul Olimpic Român a propus în 1998 o metodă inedită pentru colectarea banilor atât de necesari înfiinţării unei loterii olimpice. Mai mult, proiectul COR avea şi aprobarea Ministerelor de Finanţe şi Justiţie. Nu se poate – a decis prin vot Camera Deputaţilor, susţinând că Loteria şi pariurile sportive trebuie să rămână monopol de stat deoarece constituie una dintre puţinele surse de venit sigur la bugetul de stat.

Indiscutabil, încercarea de a face ceva concret şi eficient pentru revigorarea sportului românesc este mai mult decât lăudabilă. Iar iniţiativa prin care Comitetul Olimpic Român ar urma să preia o parte din monopolul jocurilor de noroc este cel puţin interesantă. O asemenea Loterie Olimpică de succes, care organizează pariuri sportive reuşind astfel să se autofinanţeze, funcţionează în Italia din 1947. La noi, veniturile Loteriei Naţionale – care, ce‑i drept, merge nesperat de bine – sunt vărsate la bugetul de stat. Urmează alocarea unei sume Ministerului Tineretului şi Sportului care, la rândul său, repartizează o cotă‑parte şi Comitetului Olimpic Român. Dar, să nu uităm, este vorba despre sportivi de performanţă, despre cei care au ajuns – de ce să nu o recunoaştem – cam singura noastră şansă de lobby şi promovare a imaginii României peste hotare. În lume, se cântă imnul şi se ridică drapelul unei ţări doar pentru şefii de stat şi pentru campioni. Iar sportivii noştri nu ne‑au dezamăgit până acum. Dar, fără o infuzie masivă şi imediată de capital, există toate premisele ca sportul românesc să intre într‑un nemeritat con de umbră. Iar soluţia pentru a scăpa de această sumbră perspectivă o reprezintă tocmai găsirea unei surse independente de finanţare.

Într‑o primă fază a discuţiilor s‑a refuzat cu o încăpăţânare neîntemeiată întinderea unei mâini de ajutor COR. În urma polemicilor aprinse care au urmat, încet‑încet, lucrurile au intrat pe făgaşul normal. În discuţiile purtate de COR cu Ministerul Finanţelor s‑a stabilit că statul nu va pierde nici un leu, încasând şi pe viitor cele 200‑300 miliarde lei anual pe care Loteria Naţională le aduce astăzi la buget. De‑abia după aceea, Loteria ar urma să producă şi pentru sport. Dar, să vedem care este situaţia juridică actuală în acest moment.

Fără a abroga sau modifica dispoziţiile Codului civil, referitoare la contractul de joc, dreptul comun în materie, legiuitorul a intervenit prin acte normative speciale având ca scop, pe de o parte, organizarea de jocuri la nivel naţional pentru canalizarea pasiunii de joc în limite rezonabile şi utile societăţii, iar pe de altă parte, instituirea unui sistem de coordonare, avizare şi atestare a organizării şi practicării jocurilor de noroc: HG nr. 181/1982 privind definirea jocurilor de noroc şi stabilirea contravenţiilor la regimul practicării acestor jocuri în România; HG nr. 486/1992 pentru aprobarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Comisiei de coordonare, avizare şi atestare a jocurilor de noroc; OG nr. 16/1993 privind taxele pentru acordarea licenţelor în vederea practicării jocurilor de noroc; OG nr. 5/1996 privind actualizarea taxelor de avizare şi atestare a jocurilor de noroc; Ordinul MF nr. 613/1993 de aprobare a Normelor tehnice privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de jocuri de noroc şi Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat. Potrivit acestor acte normative, prin jocuri de noroc se înţeleg toate metodele de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumite evenimente aleatorii, indiferent de modul producerii acestora, cum ar fi: pronosticuri sau pariuri sportive; loterii, inclusiv toate genurile de tombole, bingo şi alte jocuri, precum şi toate dispozitivele mecanice sau electronice prin intermediul cărora pot fi obţinute câştiguri; jocurile de noroc care se produc în prezenţa jucătorilor, cu sau fără participarea directă a acestora şi indiferent de mijloacele utilizate pentru acestea (cărţi de joc, zaruri, jocuri de tip „cazino”). Din toată această sumedenie de jocuri de noroc se pot defalca foarte uşor pronosticurile şi pariurile sportive pentru a fi administrate de COR. Ar fi soluţia ideală, mai ales că la această sumă permanentă de venit se poate aloca şi o cotă‑parte din profitul net al celorlalte sisteme de loterii administrative de RA Loteria Naţională (expres, loto, loz în plic). Bugetul de stat nu ar fi afectat, RA Loteria Naţională ar funcţiona nestânjenită în continuare, iar COR va dispune, în sfârşit, de banii necesari pentru păstrarea sportului românesc în elita internaţională. De aceea, eu, unul, nu agreez ideea ca statul să administreze această Loterie Olimpică şi să aloce o sumă mărită sportului. Ar fi o soluţie provizorie care nu ar face decât să întărească birocratismul în care deja excelăm. Bineînţeles că statul trebuie să păstreze un anume control general asupra Loteriei, pentru ca ludopatia – adică patima jocului ca boală psihică – să nu facă victime şi la noi, cum s‑a întâmplat în Spania, unde situaţia a scăpat de sub control.

Cu aceste mici corecţii, consider că urgentarea con­stituirii Loteriei Olimpice este o prioritate absolută. Pentru că – şi nu cred că greşesc – o medalie olimpică face cât zece aplicaţii militare, fie ele şi în cadrul a cine mai ştie ce Parteneriate.

Pentru a ne merita campionii care ne‑au făcut şi ne fac cinste, trebuie să fim şi noi alături de ei. Şi nu doar... moral.

(Corneliu Turianu, Ediţie specială. Interviuri. Articole. Scrisori deschise, Editura Universitară, Bucureşti, 2011)