"Responsabilitatea ministerială este considerată,
încă din secolul trecut, una din bazele sistemului nostru constituţional. O
întâlnim, mai întâi în Regulamentul organic (1831), în Proclamaţia din martie
1848 a Partidei naţionale din Moldova şi Muntenia şi în Proiectul de
Constituţie a Principatelor Unite ale României din 1859. Principiul
responsabilităţii ministeriale mai este, apoi, proclamat de Constituţia din
1866, ca şi de Constituţia din 1923, care mai stabileşte că „Legea
responsabilităţii ministeriale determină cazurile de răspundere şi pedepsele
miniştrilor”, fiind evident că acest text s-a pus de acord cu prevederile Legii
responsabilităţii ministeriale din 1879, care cuprinde infracţiunile speciale
grupate în „crime” şi „delicte”, precum şi pedepsele ce se aplică după
gravitatea lor. Constituţia adoptată în noiembrie 1991 cuprinde, şi ea, un
alineat potrivit căruia „cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile
membrilor Guvernului sunt reglementate (subl. ns.) printr-o lege privind responsabilitatea
ministerială”.
Cum suntem siguri că se va „interpreta”, ca de
obicei, că este vorba de o banală „deficienţă de redactare”, nu ne mai obosim
să demonstrăm că şi actuala Constituţie face trimitere la aceeaşi Lege asupra
responsabilităţii ministeriale din 1879, în vigoare şi înainte, şi după 23
decembrie 1989... Aşa stând lucrurile, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se
întâmplă cu faimoasa răspundere ministerială, în absenţa legii cu pricina?
Este, oare „vidul legislativ” apt să creeze un soi de imunitate ministerială?
Altfel spus, în absenţa acestei legi, poate sau nu fi tras la răspundere penală
un membru al guvernului?
Se fac auzite în această privinţă două opinii: una
potrivit căreia miniştrii nu pot fi traşi la răspundere penală în lipsa acestei
legi, indiferent de exerciţiul funcţiei; cealaltă opinie – la care ne raliem –
este că ministrul nu se poate sub nici un motiv sustrage legii penale ordinare,
în cazul în care săvârşeşte infracţiuni prevăzute de Codul penal.
Potrivit Constituţiei, la cererea Camerei
Deputaţilor, a Senatului sau a preşedintelui ţării, poate fi declanşată
urmărirea penală pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul
funcţiei lor. Rezultă deci, per a
contrario, că cele săvârşite în afara funcţiei urmează, fără nici o
excepţie, procedura dreptului comun. Şi asta pentru bunul motiv că, potrivit
aceleaşi Constituţii, „nimeni nu este mai presus de lege” şi nici un fel de
privilegiu nu poate fi îngăduit. Ar fi absurd şi ridicol totodată să ne
imaginăm că luarea de mită, traficul de influenţă, primirea de foloase
necuvenite etc. ar putea rămâne nepedepsite. Altfel spus – cum limpede se
exprimă Proiectul de Constituţie din 1859 – „pentru delictele şi crimele care
nu derivă din aceste funcţiuni, ca şi în procesele civile, ei vor fi judecaţi
după legile şi formele după care se judecă toţi românii”.
În ce priveşte răspunderea penală a miniştrilor
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, există însă în Constituţie
un alineat potrivit căruia infracţiunile de care se fac vinovaţi aceştia şi
sancţiunile aplicabile trebuie să facă obiectul unei legi organice. Au trecut
doi ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi legea la care
se referă nu a fost încă adoptată, motiv pentru care miniştrii sunt convinşi –
cel puţin unii dintre ei – că sunt persoane sacrosancte, ce plutesc deasupra
muritorilor de rând. De fapt Legea responsabilităţii ministeriale nu ar face
decât să extindă aria incriminărilor, definind infracţiuni specifice acestei funcţii.
În ce anume ar consta aceste infracţiuni
specifice? Răspunsul îl aflăm în legislaţia românească dinaintea primului
război mondial şi anume în LEGEA ASUPRA RESPONSABILITĂŢII MINISTERIALE din 1879
care, aşa cum spuneam nu a fost abrogată de nici una din constituţiile
elaborate sub dictatura comunistă – cea din 1948, cea din 1952 (modificată de
10 ori), cea din 1965 (modificată de 4 ori) – şi care nu stabilesc nici o
răspundere ministerială, nici legală (penală şi civilă) şi nici politică (sau
extralegală). Iată câteva din faptele care, în afara privaţiunii de libertate,
atrăgeau şi interdicţia de a mai ocupa funcţii publice: semnarea de
dispoziţiuni prin care se violează un text expres al Constituţiei; împiedicarea
sau numai încercarea de a împiedica prin violenţă sau prin fraudă liberul şi
sincerul exerciţiu al dreptului de vot al cetăţenilor; amăgirea cu rea-credinţă
şi în prejudiciul intereselor ţării, a Reprezentanţei naţionale, privitor la
situaţia afacerilor Statului; trimiterea în dezbaterea Parlamentului a unui
proiect de lege anticonstituţional sau ilegal. Este limpede că asemenea
infracţiuni nu-şi pot găsi locul în Codul penal şi tocmai de aceea este
necesară o lege specială în această materie.
În concluzie, chiar dacă legea responsabilităţii
ministeriale va fi tergiversată o vreme, răspunderea penală a miniştrilor se
cere a fi riguros pusă în discuţie şi soluţionată conform legilor existente,
sub nici un motiv neputând fi arbitrar creată o aşa-zisă imunitate
ministerială."
(Cronica Română – 16 iunie 1994)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu