În ultima vreme,
discursul critic colegial la adresa noastră nu conteneşte să se îmbogăţească,
autorii de silogisme memorabile fiind răsplătiţi fie cu trofeul „Pinocchio”,
fie cu trofeul „Gâgă”. Cei care ani de-a rândul ne-au gratulat cu sintagma „opoziţie
arhaică” se erijează astăzi în justiţiari şi apărători ai intereselor celor mulţi
şi obidiţi. Astfel, se încearcă din răsputeri, acreditarea ideii că ţărăniştii
sunt preocupaţi de cei care doresc să aibă foarte mult, în vreme ce domniile
lor înţeleg să-i sprijine pe cei care au foarte puţin sau nimic. Greşit,
domnilor. Greşit fundamental.
Noi nu discutăm acum
chestiunea împroprietăririi celor care au foarte puţin sau nimic. Sigur că după
ce proiectul aflat în discuţie va deveni lege, vom avea prilejul să discutăm pe
îndelete acest subiect - împroprietărirea celor vizaţi de domniile voastre,
adică o nouă reformă agrară.
Deocamdată, însă,
suntem chemaţi să facem un act de elementară dreptate, restituind proprietăţile
agrare confiscate de comunişti începând din 1948. Şi aceasta, în spiritul şi
litera rezoluţiei iniţiate de domnul Adrian Severin, rezoluţie însuşită de
Consiliul Europei în iulie 1996, dar şi a rezoluţiei aceluiaşi for de la
Strassbourg, în aprilie 1997, cu prilejul suspendării jenantei monitorizări
impuse României încă din momentul aderării sale la Consiliul Europei.
Doresc să reamintesc
că recomandarea prevede în mod expres obligaţia României de a modifica Legile
nr. 18 din 1991 şi nr. 112 din 1995, în sensul restituirii in integrum a
bunurilor imobiliare naţionalizate,
confiscate sau expropriate în cursul regimului totalitar comunist sau, dacă
acest lucru nu este cu putinţă, acordarea unor compensaţii echitabile.
Reţineţi, rogu-vă, că această recomandare a fost
primită cu entuziasm şi aplauze de către reprezentanţii tuturor partidelor
prezente la Sesiunea Adunării Parlamentare din primăvara acestui an. Vă amintiţi
de acest moment, domnilor colegi Teodor Meleşcanu, Cristian Dumitrescu, Gyorgy
Frunda, ca să nu mai vorbesc de ai noştri.
Să trecem la fondul problemei.
Pentru a avea o imagine clară, să vedem mai întâi care era
situaţia proprietăţilor agricole înainte şi după reforma agrară a Guvernului
Petru Groza.
Potrivit monografiei Ţara noastră, publicată de
academicianul Ion Simionescu, marele nostru geograf, la Editura Fundaţia pentru
Literatură şi Artă - Bucureşti, anul 1940, situaţia se prezenta astfel:
- proprietăţi de până
la 5 hectare - 28 %;
- proprietăţi între 5 şi
10 hectare - 20 %;
- proprietăţi între 20
şi 50 hectare - 8 %;
- proprietăţi peste 50
hectare - 17 %.
Din situaţia proprietăţilor
agricole, existente înainte de aplicarea reformei agrare din 1945, situaţie
preluată din Istoria României, Crestomaţie, volumul IV - Epoca contemporană,
editată de Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti, în anul 1983, rezultă că
existau 9.250 de proprietari care ar fi putut revendica 50 de hectare,
respectiv un total de 462.500 de hectare şi 143.375 de proprietari, care aveau între
10-50 de hectare, respectiv un total de 2.065.450 de hectare.
Deci, domnilor colegi,
restitutio in integrum priveşte proprietăţile de până la 50 de hectare,
limită considerată de toţi specialiştii ca
mijlocie. Nu suntem nici fundamentalişti, nici restituţionişti, nici apucaţi
(...), cum zic unii, nu?, cum tot ne etichetează unul sau altul (...).
Propunerea noastră este una raţională, extrem de moderată şi
de concesivă, dar, din păcate, ea a fost mai întotdeauna prost explicată,
insuficient argumentată, de unde şi defectuoasa ei înţelegere. Ca urmare, mulţi
au reţinut că, de acum înainte, vom avea o puzderie de proprietăţi de 50 de
hectare. Este absurd, domnilor colegi.
Daţi-mi voie să vă întreb – câţi dintre deţinătorii proprietăţilor
de 50 de hectare din anii 45-48 mai sunt astăzi în viaţă pentru a putea
revendica suprafaţa maximă? Vă spun eu! Cel mult câteva zeci în cel mai fericit
caz. Câteva sute din cei 9.250 care erau în viaţă în anul 1948. Acum ar trebui
să aibă 112 ani. Ceilalţi stimaţi colegi, sunt urmaşi, firesc succesori. Într-un
cuvânt, moştenitori. Şi prin împărţirea proprietăţilor de atunci până la 50 de
hectare între moştenitorii de azi, prea puţini vor putea spera la mai mult de
10, 15, hai să zicem 20 de hectare. Imaginaţi-vă, domnilor colegi, că
proprietarul care avea atunci 50 de ani, are astăzi peste 100, Dumnezeu să-l
odihnească. Mai bine zis să-l ţină sănătos, dacă mai este în viaţă. Iar
succesorii săi sunt din ce în ce mai mulţi prin curgerea vremii. Copiii
proprietarilor de atunci au, la rândul lor, copii, oameni în toată firea, toţi
cu vocaţie succesorală. Ei şi copiii lor.
Aici noi nu facem regulile, domnilor colegi. Va trebui ca
urmaşii proprietarilor despre care vă vorbesc să se descurce între ei, potrivit
regulilor devoluţiunii succesorale din Codul civil, iar aceste reguli sunt
stricte şi nicidecum la latitudinea unuia sau altuia dintre moştenitori.
Care va să zică, stimaţi colegi, regula este că pământul se
restituie unei mase de succesori, ceea ce înseamnă evident o cotă cât mai mică
pentru fiecare. Proprietăţile de 50 de hectare vor fi rara avis.
Vă vorbeam adineauri
de supravieţuitorii proprietăţilor de până la 50 de hectare. Repet: sunt foarte
puţini şi cu atât mai mult, cred că putem număra pe degete situaţiile fericite în
care sunt în viaţă ambii soţi, proprietarii originali. Dacă însă în viaţă este
doar unul dintre ei, ei bine, nici el nu poate spera la 50 de hectare, întrucât
este ştiut, Legea nr. 319 din 10 iunie 1944, încă în vigoare, acordă soţului
supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei câtime variază în funcţie de
clasa de moştenitori cu care soţul vine în concurs.
Aşadar, spaima că vin
moşierii, că restauraţia fâlfâie din aripi, sunt vorbe goale, bune numai pentru
a suci minţile credulilor şi a întreţine confuzii exploatabile politic.
Stimaţi colegi,
Dacă cineva dintre
dumneavoastră îşi închipuie că poate să combată aceste realităţi, îl poftesc să
vină la tribună şi să contrazică statisticile oficiale, să contrazică datele
demografice şi regulile moştenirii consacrate de Codul civil. Şi combătându-mă,trebuie
să-şi asume nu atât dezonoranta ignorare a propriei rezoluţii însuşite de înaltul
for european, cât şi riscul de a pune în discuţie existenţa statului de drept,
proclamată prin Constituţia din 1991.
(Monitorul Oficial nr. 161 din 2
octombrie 1997, Partea a II-a,Dezbateri parlamentare, Senatul, Sesiunea I
Ordinară)
